Câtă tăcere!

iun. 30th, 2011 | By | Category: Postcard

Pe adresa redacţiei AgentiadeCarte.ro am primit un text semnat de Ana Dobre despre poetul Traian T. Coşovei şi cel mai nou volum al său– „Aerostate plângând”, Editura Tracus Arte, Bucureşti, 2010.

Copil teribil, nonconformist, aşa cum a fost considerat de unii şi de alţii, Traian T. Coşovei este, cu certitudine, unul dintre liderii generaţiei optzeci, calitate pe care o  împarte cu Florin Iaru, Ion Stratan, Mircea Cărtărescu. Din 1978, când a debutat cu Ninsoarea electrică, reeditată după douăzeci de ani, în 1998, şi până la Aerostate plângând(2010), trecând prin timp cu volume precum Cruciada întreruptă(1982), antologia Aer cu diamante, Poemele siameze(1983), În aşteptarea cometei(1986), Rondul de noapte (1987) Bătrâneţile unui băiat cuminte, Mickey Mouse e mort(1994), Ioana care rupe poeme(1996), Patinează sau crapă!(1997), Percheziţionarea îngerilor, Lumină de la frigider(1998), Bună dimineaţa, Vietnam!(1999), Institutul de glasuri, Vânătoarea pe capete (2002), Greva căpşunelor(2004), Traian T. Coşovei a rămas o prezenţă constantă, un poet incitant şi singular, interesant ca om al timpului său şi ca scriitor.

Când edita împreună cu Dan Goanţă revista Veşti proaste (din care au apărut şase numere) sau ziarul Punga d’un kil împreună cu Mircea Nedelciu, Traian T. Coşovei se dorea deopotrivă un om al timpului şi un poet al cetăţii visând la o posibilă lume perfectă. Nu a găsit-o şi nici n-a putut contribui la aflarea ei. S-a întors, de aceea, în poezie, singura lume în care gândul şi gestul creator influenţează şi creează.

O poezie sibilinică în care adevărurile sunt ca nişte ecuaţii închizând formule subiective ale vieţii în încercarea de a încercui miracolul pentru a-l contempla, dar şi pentru a-l supune înţelegerii, raţiunii şi judecăţii regăsim în Aerostate plângând, cel mai nou volum al poetului. Nu atât o poezie ermetică, ermetismul fiind o manieră de încifrare prin scheme şi artificii lingvistice, dar o poezie sibilinică prin efecte şi consecinţe. Poetul este o Sibilă care, în viziunile ei, are acces la universurile profunde nebănuite pe care le transpune în imagini echivalente aforismului. De aici, aerul uşor gnomic al versurilor. Poetul este un gânditor şi un contemplativ, integrat total în lume, lume pe care o absoarbe cu toate simţurile. El observă, descrie în imagini proprii realitatea asupra căreia meditează, o interpretează în sensul propriei viziuni. Din miezul ferestrei este semnificativă pentru această tehnică. Lirismul obiectiv se potriveşte încercării de a privi, de a observa, de a interpreta lumea aici, şi în Întoarcere în timp. E mai întâi tabloul descriptiv: „În amiaza dogoritoare, un bătrân stă pe o buturugă/ înconjurat de poporul său de găini: nu deranjează/ nici măcar roiul de muşte care îi dă târcoale,/ nici şarpele care îl pândeşte de sub temelia casei…” care fixează omul în cadru: „Şi fagurele dulce-amărui al uitării i se prelinge pe chip/ i se scurge în barbă”. Refrenul „Şi fagurele dulce-amărui al uităriil i se prelinge pe obraji,/ li se adună în barbă” este şi un laitmotiv pentru a fixa precara condiţie umană, în raport cu timpul ireversibil. Viaţa, vorba lui Dante, este o continuă alegare spre moarte.

Martor al timpului său, eul descifrează semnele situându-le într-un context istoric şi politic care se accentuează în partea a doua, Iubita mea, patria mea. În poezia omonimă, discursul patetic impresionează prin sinceritate, prin durerea clamată zadarnic, tăcerea şi singurătatea copleşesc: „Ce s-a întâmplat cu tine, iubita mea,/ ce suferinţă tăcută te străbate, tu, ţara mea,/ plină de zăcăminte ascunse sub gratii de lumini şi promisiuni?// Cine te mai strânge în braţe, iubita mea,/ cine îţi mai fură trecutul, cine îţi hotărăşte viitorul:/ nunta, botezul, înmormântarea – tu, ţara mea,/ tu, iubita mea jucată la zaruri, cântărită din priviri/ şi, până la urmă, uitată de toţi/ într-un manual/ scris pe un colţ de masă în cea mai cruntă beţie a istoriei?” Întunericul din jurul meu e sugestivă nu numai pentru fixarea în timp, dar, mai ales, în nelinişti şi incertitudini: „Îmi este frică de întuneric/ pentru că e singurul loc/ în care mă simt în siguranţă// Eu şi întunericul din jurul meu:/ adică sunt sigur de singurătatea mea”. Profilul lui Aerostate plângând prin „ploile rozalinde” este un fel de râsu’plânsu’ necesar pentru a transcende răul secolului. Omul care venea de la frig se joacă postmodernist cu imagini din Tudor Arghezi, Ion Barbu sau Nichita Stănescu: „Eu veneam dinspre jazz, tu veneai dinspre blues”, dar frigul şi frica, personaje principale într-o viaţă aflată sub vremi, apar ca metafore ale dictaturii: „La mijlocul frigului/ ne-am dat seama că vorbim despre aceleaşi amănunte:/ frigul şi frica./ Cu mâinile noastre am aprins focuri de gheaţă./ Nici săruturile nu au fost îndeajuns/ iar răzbunările au ars mocnit toată noaptea până când/ târziul s-a topit în niciodată”. Iubirea îşi pierde puterea întemeietoare: „Cu mâinile noastre am gâtuit focul de mic:/ copilul nostru nedorit şi gheaţa care înfloreşte/ deasupra capului său ca o aureolă de spaime şi săruturi./ E un pustiu în jurul focului care înfloreşte între noi/ şi, mai ales, o îndoială de cuvinte/ tresărind pe buzele noastre…”

Depoezirea şi depoetizarea se fac simţite în notaţiile din Persistenţa memoriei. Poetul vrea să rupă nu numai gâtul elocvenţei, ci şi pe cel al romantismului. Memoria a selectat şi păstrat astfel de frânturi – Am luat de gât cina romantică şi am mâncat-o cu tine, Am privit la păpuşile trase de sfori, mânuite de nimeni…, Era doar gheţarul din inima ta, care rescriu o poveste de iubire în termenii unei întâmplări realiste cu sens: „Datorită ţie/ o rochie a trecut prin viaţa mea”. Femeia şi-a pierdut aureola, e doar umbra celei care a fost, o rochie.

Titlul, Aerostate plângând, aminteşte de definiţia pe care Jean Cocteau o dădea poeziei: un balon cu multe fire legate de pământ care, pe măsură ce se înalţă, pierde legătura cu pământul. Aerostatele lui Traian T. Coşovei nu pierd legătura în totalitate pământul, rămân ancorate în real, plângând. Ele sunt o metaforă pentru poezie, dar îl desemnează şi pe poet, martor al timpului său şi om al cetăţii. În Întoarcerea, ca şi în alte poeme, Ospăţul, Specialiştii ploii, Aerostate este poetul însuşi, eu liric sau alter ego, care „priveşte ultimele semne de pe cer plângând”. Prin obiectivul aparatului se derulează scene de coşmar, poetul fiind  atent la imagini şi la stările generate de ele: Şi trenurile cu deţinuţi politici care urcă la cer:/ e o stare de spirit, un geamăt, un huruit de lanţuri/ care acoperă bocetul femeilor,/ plânsetele copiilor adunaţi/ pe rambleul ruperii de copilărie –

Tăcerea, laitmotiv prin redundanţă, zborul, lumina, întunericul, plutirea, plânsul fiinţei şi al materiei, cecitatea(„bastonul orb”) fac parte dintr-un imaginar poetic în care putem descifra neliniştile, anxietăţile, întrebările unui eu liric nu numai înfiorat de existenţă, dar, mai ales, conştient şi copleşit de condiţia umană. Cecitatea şi tăcerea(Blană de urs resemnată, Buze cusute, Răsplata) sunt semne ale alienării omului într-o lume care este cotropită de întuneric, „biruinţa întunericului”. Realitatea e desenată astfel: Strângeri de gât,/ graffitti pe ziduri/ şi lanţuri de imortele/ la gâtul elocvenţei.(Desene animate) sau: „Marea s-a neliniştit/ o dată cu ultima valiză aruncată la ţătm./ Un copil plimbă luceafărul de dimineaţă/ în zgarda ultimei binecuvântări./ Şi crede că a visat universul”(Despre dispariţia corăbiilor), iar relaţia dintre eu şi lume transpare din exclamaţia: Câtă tăcere!

Sentimentele, „frică înghesuită”, „spaimă a cuvintelor”, „temeri ale îndrăgostiţilor”, „nesiguranţa zilei de mâine”(Buletin meteo), sunt şi ele semne ale alienării, ale unui defetism social care ne ţine într-o stare larvară. Poezia lui Traian T. Coşovei are şi o încărcătură polemică, poetul nu este doar un visător, un contempaltiv care înregistrează, ci unul care dă seamă despre lume, care rezonează cu starea de lucruri şi care-şi defineşte atitudinea: Aşa am crescut la piept monstruozitatea: ca pe o recoltă bolnavă,/ ca pe un copil nedorit, ca pe o foame de cuvinte străine.// O, trădare cu buzele cusute!/ Din cuiburile de păsări nu mai zboară nicio întâmplare înaripată./ Din cuiburile de mitralieră nu mai zboară eroii de o clipă/ şi, în general, nu mai zboară nimic. E o fâlfâire zadarnică,/ un atelier de reparat liniştea de după…// Eu sunt liber, eu sunt mort la datoria de a zbura fără aripi:/ n-am nume, adresă…/ Am întâlnit viaţa la un colţ de stradă:/ am iubit-o şi am uitat-o./ Am şi acum poza ei în portofel/ şi un număr de telefon/ la care răspunde ta-su’.

Creaţia este o oglindă în care poetul aşază lucrurile în jurul unei viziuni, în jurul propriei singurătăţi: „Sunt singur în cameră şi mi-e frică de alţii ca mine”(Oglindă). Reflectarea, virtualitatea sunt respinse în Nevoia de oglinzi: „Nu am nevoie de oglinzi!/ Nu înţelegi? Nu am nevoie de oglinzi!”, căci oglinda este un spaţiu închis, pe când fereastra, ciobul sunt spaţii de trecere. Poetul clamează nevoia de real: „Nu am nevoie de oglinzi!/ Nu înţelegi, măi, omule, că nu am nevoie de oglinzi!?// Am nevoie de un dig care să stăvilească oceane!/ De tine am nevoie!/ Nu am nevoie de oglinzi!/” Poezia Oglindă pare o replică la Paradis în destrămare a lui Lucian Blaga, în stilul parodic şi grav al intertextualităţii optzeciste: „Ultimele stele s-au stins, luminile aeroportului au dispărut în întuneric,/ până şi becurile chioare de la bodega de peste drum/ au tăcut – semn că lăutarii plecaseră./ Era liniştea întunericului descheiată la şliţ/ şi o curioasă frenezie de a savura absenţa luminii/ ca şi cum ai rupe din codru o rămurea cu codru cu tot…” Umbra lui Lucian Blaga se resimte şi în Ospăţul: „După ce fântânile au secat…”

Aluziile la Marcel Proust, Franz Kafka, Emil Cioran, Lucian Blaga, Mihai Eminescu – Albertine, disparue, l’inconveniet d’être né devenit „îndeajunsul de viaţă”, imaginea fântânilor secate, nu credeam, aluzie la Oda(în metru antic), sunt în sensul intertextualităţii optzeciste cu note de ironie, persiflare, bonomie în binecunoscutul spirit ludic. Livrescul nu ucide textul, poetul e prezent peste tot. Poemul final, Ziua de ieri a uitat, este cortina pe care Traian T. Coşovei o trage peste reprezentarea de până acum. Amărăciunea, dezolarea, poate spiritul defetist, îşi găsesc locul într-un univers al singurătăţii, al tăcerii, al trecerii: „Scârba de sine şi uitarea de cel care te priveşte peste umăr/ totuna îmi par: mâinile legate în semn de amintire,/ crucile înşirate pe dealuri triumfale, execuţiile publice – / priveşte înainte, tu, învăţător al nostru!// E numai pulberea care se aşterne după ţărâna/ din care noi, cu mâinile noastre trezite din întuneric,/ te-am zămislit ca pe un rod bolnav”. Alteori, dă o lecţie desolidarizării – „Amândoi nu înseamnă împreună”, adresându-se unei umanităţi înstrăinate: „…cititorule din pietre, dănţuitorule peste ape,/ zburătorule peste nimicuri…”(Umbre pe ape).

Ironia învăluie toate aceste poeme ca şi acele intermezzo epice prin care poetul se fixează în real, în cadru, în timpul său. Peste toată această lume peste care trece privirea înţelegătoare a poetului se aşază nu praful vorbelor, ci speranţa reînvierii: „Noroc cu chelnerii de azi/ care au avut grijă să şteargă cuvânt cu cuvânt./ Şi toate acestea se petreceau/ când spiritul se plimba pe ape de tăcere./ Chiar şi aşa, în faţa surzilor, în faţa chelnerilor.”(Nota de plată).

Poetul este grav şi ludic, poezia fiindu-i şi viaţă şi destin: „Eu scriu doar ca să-mi amintesc, mărturisea într-un interviu poetul Traian T. Coşovei. Poezia mea e un jurnal de memorii retrăite. Îmi place să-mi recitesc din când în când cărţile, ocazie cu care mi-am dat seama că aproape tot scrisul meu este legat de femeile care mi-au apărut miraculos în viaţă: cutare poem l-am scris dupa despărţirea de Ioana, altul când m-am îndrăgostit de Flavia. Cărţile sunt, de fapt, hărţi ale iubirilor mele. Fără ele, aş rătăci, aş ajunge în cu totul altă parte, pe un alt continent”(Formula AS, 2005, nr. 697). Cine îi citeşte sau îi reciteşte poemele descoperă lumea aşa cum o vede un poet. Poetul Traian T. Coşovei.

Ana Dobre

Număr de vizualizări :1456


Comenteaza

Sunt permise comentariile oricărei persoane, fără discriminări pe criterii de rasă, sex, etnie, opţiune şi apartenenţă politică sau religioasă. Limbajul vulgar şi trivial în subsolul textelor nu este permis. Nu sunt permise opiniile calomnioase rasiste/şovine/xenofobe. Nu sunt permise atacuri la persoană în subsolurile textelor, ele sunt exclusiv pentru comentarii, critică literară, păreri despre text, dezbateri, etc. În caz contrar, ele vor fi scose din baza de date, fără nici o explicaţie din partea AgentiadeCarte. ro