“Poezia trebuie ştiută şi făcută şi-n somn”

iun. 26th, 2011 | By | Category: Dialogul de carte

Chris Tănăsescu a participat, de curând, la o seară de poezie (Nights in White Satin), unde a susţinut un performance care a surprins, a intrigat, a ridicat semne de întrebare, a incitat un public prea puţin obişnuit cu astfel de forme de manifestare inter-art. Andra Rotaru a dialogat cu Chris Tănăsescu despre performance-ul în România, despre grupul Margento, despre poezia de la noi şi din afară, în exclusivitate pentru AgenţiadeCarte.ro.

Scrii, traduci, faci parte din grupul Margento, eşti Visiting Professor de poezie şi creative writing la San Diego State University, în California. Cum a apărut fiecare dintre noile provocări în activitatea ta literară?

Provocările astea nu sunt aşa de noi. Margento a apărut ca trupă în 2001, dar primul performance de poezie l-am făcut în 1994. Profesor sunt de curând la SDSU, ce-i drept, dar la Universitatea din Bucureşti am făcut de mai demult creative writing, de fapt a fost primul curs de acest gen din România – mă refer curs cu bibliografie şi metodologie specializate şi consistente. Pe urmă, deşi era un curs cu material şi aparat teoretic şi practic la zi din lumea anglofonă şi nu numai, el implica şi o structură şi o perspectivă proprie, inclusiv în comparaţie cu programele din America sau Europa, în care, de exemplu, abordam influenţa sau confluenţa altor arte cu poezia, poezia jazz şi rock, multimedia poetry etc – deci se lega şi de ce fac cu Margento. Preocupările de poezie anglofonă şi internaţională n-au rămas străine de interesul pentru poezia românească veche şi nouă; Eugen Negrici a remarcat lucrul ăsta şi m-a invitat să ţin şi un curs de prozodie românească la Facultatea de Litere (cel de creative writing era la Facultatea de Limbi Străine), în anul dinaintea plecării în America.

Faţă de România, cum ţi se par cursurile de creative writing din SUA? Care este nivelul din România la care s-a ajuns cu aceste cw-uri? Mai există prejudecăţi aici, despre folosul sau dezavantajele acestor cursuri de cw-uri? Trebuie ele să fie organizate într-un cadru instituţionalizat?

În SUA ele sunt foarte diverse, în funcţie de poetul care predă şi, totodată, de studenţii pe care îi are – e ceva interactiv. Poeţii pe care i-am văzut eu predând sunt nişte forţe ei înşişi, plus că sunt extrem de cultivaţi şi de competenţi şi au arta de a moşi talentul altora. În ce mă priveşte, predau în America încercând să acopăr cât mai mult din diversitatea fenomenului poetic american, absolut fascinantă şi uneori nu foarte prezentă în cursurile de acolo, care tind să fie de multe ori cu acoperire regională sau insistă doar pe anumite direcţii. În plus, încerc să aduc în discuţie poeţi din alte zone – români şi europeni în general, ca şi asiatici (pe lângă cei asiatici americani) şi chestiuni inter-arte relevante pentru poezie.

Care e nivelul în România? Nivelul cui? Vreau să spun, cine predă la noi creative writing? Eu predam la Universitatea din Bucureşti, dar după plecarea mea nu am auzit să preia cineva aşa ceva. Sigur, ştiu şi sunt bucuros de cursurile pe care le ţine Simona Popescu, o scriitoare minunată, în care sunt implicate şi elemente de poetică şi practică a scrisului şi care au drept rezultat cărţi foarte reuşite, scrise de foştii studenţi, individual sau colectiv. Ştiu, desigur, de programul pe care îl conduce Alexandru Muşina, la Universitatea Transilvania, iarăşi un poet deosebit şi un profesionist al poeticii. Ştiu că Radu Andriescu, un poet splendid, face la Universitatea din Iaşi nişte ore de poezie în cadrul cursurilor de literatură americană. Toate acestea sunt lucruri foarte bune şi îmbucurătoare, ce trebuie încurajate şi promovate fără rezerve. Eu întreb însă unde sunt cursurile specializate pe aşa ceva – cursurile care fac o prezentare aplicată a formelor, modurilor, prozodiilor etc., cu istoric şi ilustrări comparative şi evoluţii până în prezent, cu bibliografii specializate şi ample de creative writing, pe lângă sursele primare de poezie, şi cu teme foarte specifice date cursanţilor la fiecare sau la principalele forme/maniere poetice predate? Asta înseamnă Creative Writing, şi asta eu nu ştiu să se facă. Există şi aşa-zisele ateliere de „scriere creativă” (neinspirată sintagmă, e ca şi cum ai zice „performanţă poetică” la „poetry performance”…, eu prefer ori termenul englezesc, ori tradus ca „arta compoziţiei poetice”) de ici şi colo, cenaclurile de pe vremuri, de fapt. Dar acolo nu vorbim de cursuri de creative writing, ba chiar am vizitat unele în care inclusiv poetul care le conducea nu avea noţiuni elementare de prozodie, pentru că „noi aici suntem poeţi, nu mai pierdem vremea cu chestii de-astea, care se mai fac poate doar prin liceu”. Bine, poate că aceste „genii” sunt o cauză pierdut oricum, deşi eu sper că nu, însă problema e ce vină au copiii ăia care nimeresc la respectivul „cerc de scriere creativă”?

Aşa că nu vorbim numai de prejudecăţi. Ci de un fenomen amplu, de carenţă educaţională, care rezultă inclusiv în incompetenţa (autosuficientă, biensur) a multor poeţi, critici şi profesori, chiar a unora (nu cumva a multora?) dintre cei „foarte vizibili” şi „în top”, cum se zice.

Dacă ar fi bine să se facă instituţionalizat? Ar fi de preferat, desigur, pentru că, aşa, cursanţii ar fi bucuroşi să aibă şi o diplomă sau o dovadă de absolvire – în America, asta chiar ajută, e efectiv o industrie de programe creative writing care „produce” mii de absolvenţi ce işi pot găsi slujbe legate de literatură (ba chiar la ei sunt prea multe asemenea programe şi prea mulţi „poeţi cu diplomă”, ce-i drept, însă asta e altă chestiune) – iar poetul/profesorul ar fi obligat să îşi pregătească orele cu rigoare academică, plus că ar lua şi nişte bani pentru asta şi n-ar mai face eterna muncă patriotică (deşi la salariile de la noi…). Însă sigur că se pot face şi în afara instituţiilor – la un moment dat, când colega mea, Iulia Militaru, mi-a spus că mai multă lume din afara universităţii ar vrea să vină la curs, am zis să facem şi nişte sesiuni la câte unul dintre noi acasă, prin rotaţie. Îmi place şi ideea asta de profesor itinerant, care se practica la bizantini (unde, apropos, au existat primele universităţi de după era clasică, nu în Spania sau Italia, cum greşit zic inclusiv unii autori români!) – profesorul mergea dintr-un oraş într-altul şi îşi anunţa cursul sau cursurile, iar orele se ţineau la biserică sau la câte un student acasă, unde era spaţiu mai mare şi resurse financiare mai consistente (bine, eu nu puneam problema să iau bani de la prietenii de care zic, Doamne fereşte!). Americanii cumva au revitalizat tradiţia asta, în sensul că periodic (la noi, la San Diego, săptămânal) se invită câte un poet semnificativ, din toate colţurile Americii şi nu numai, să facă o lectură la facultatea respectivă şi să ţină vreun atelier sau o conferinţă. Respectivului i se acoperă toate cheltuielile şi e şi plătit onorabil pentru evenimentele de care zic. Nu există catedră acolo care să nu aibă fonduri special rezervate unor asemenea vizite, iar studenţii sunt absolut entuziasmaţi să participe, să înveţe lucruri noi şi să afle despre perspective din cele mai variate.

Ai tradus autori mari americani, dar volumele au apărut la edituri cu o vizibilitate redusă. Ilya Kaminsky, David Baker sunt doi poeţi americani importanţi. Nu sunt interesate editurile din România de astfel de scriitori?

Da, Baker şi Kaminsky sunt doi poeţi de forţă, amândoi în prima linie a poeziei americane de azi. Baker, de pildă, este deja consacrat ca fiind cel mai mare poet apărut în Midwest după James Wright! Am tradus şi mulţi alţii, de fapt, în diverse reviste literare – de exemplu, l-am tradus pentru prima dată la noi pe Ashbery.

Da, e adevărat că Baker şi Kaminsky au apărut la edituri „cu vizibilitate redusă”, cum zici. Dar e la fel de adevărat că toată lumea i-a citit şi ştie despre ei şi vorbeşte cu încântare de poezia lor. Cunosc poeţi „foarte vizibili” de la noi care şi-au schimbat clasamentul personal de poeţi preferaţi americani după ce au citit traducerile astea – ceea ce e un lucru firesc şi cinstit.

Editurile mari de la noi sunt interesate de poeţi străini adevăraţi, traduşi de oameni într-adevăr competenţi. Am fost contactat şi eu în ideea asta de unii colegi, care după aceea n-au mai dat niciun semn. Problema e că aceste edituri mari vor de multe ori doar să vândă – de unde rezultă că scot poezie foarte greu; de unde iarăşi rezultă că, fiind maxim două-trei titluri pe an, redactorii ar vrea în prima fază să apeleze la un poet traducător profesionist, după care îşi dau seama că mai bine îi sună tot pe amicii lor, care sunt „vizibili” şi au şi ei nevoie de bani, chiar dacă redările lor mai şchiopătează pe ici pe colo, prin locurile esenţiale.

Cât de mult contează să auzi un autor pe care doreşti să-l traduci, recitându-şi poemele?

Contează imens, făr` doar şi poate. Dar poţi să-l auzi şi fără să fii vreodată la vreo lectură de-a lui. Quasimodo i-a auzit pe Sappho şi pe Alceu bineînţeles fără să-i întâlnească fizic, şi i-a tradus într-un mod de neuitat, pentru mine, cel puţin, ca şi pe ceilalţi lirici greci. În esenţă, ca să traduci trebuie să îl auzi pe acel poet oricum, ceea ce înseamnă să ştii să te auzi şi pe tine, de fapt. Să auzi lumea. Şi lumina.

Poate fi vocea autorului o prelungire a poemelor?

Sunt, după cum ne învăţa bătrânul Eliot, trei voci posibile într-un poem; iar una dintre ele era, într-adevăr, vocea poetului către el însuşi sau către nimeni– apropos, foarte interesantă sinonimie, nu-i aşa? Însă tu poate mă întrebi de calea inversă, cea a găsirii vocii „a posteriori”; eh, nu cred că se poate una fără alta, e un paradox pe care îl trăim, de fapt, cu toţii, dar poate nu toţi suntem conştienţi de el. Cum zicea cineva, „find your voice and use it, use your voice and find it”.

În 2009 ai ajuns în finala festivalului european de Slam poetry de la Berlin, iar cu trupa multimedia de poezie, pictură şi muzică Margento ai câştigat premii importante în afară. Cât de rigid sau receptiv e publicul român faţă de formele interart de prezentare a poeziei?

Publicul de la noi nu e rigid deloc – ca dovadă că în 2008 am avut asemenea vânzări încât am câştigat Discul de Aur. Rigizi sunt unii oficiali ai statului şi ai instituţiilor de cultură care nu vor să ne ajute şi să ne promoveze, pur şi simplu pentru că nu suntem din gaşca lor sau, mai pe turco-româneşte zis, pentru că nu le iese niciun ciubuc. Rigizi sunt „marii noştri scriitori” şi critici care, vorba Norăi Iuga, ridică din umeri ca nişte troglodiţi la ce fac eu cu Margento.

Uitându-te în urmă, cum a fost la debut, la începutul anilor `90? Ce ştiai despre poezie şi la ce te aşteptai din partea vieţii& lumii literare?

Debutul din 1994 a fost un moment minunat pentru mine, atunci am descoperit, cu ocazia lansării cărţii, calea Margento. George Constantinescu, sponsorul volumului, care m-a ajutat şi mai târziu cu alte proiecte, e cel care a făcut asta posibil, pe unii dintre muzicieni plătindu-i, la început, ca să mă ajute – căci pe parcurs am găsit şi oameni care să meargă cu mine din entuziasm şi care să aibă răbdare ca banii să vină mai târziu. George îmi zicea – ăştia nu înţeleg ce vrei să faci, că nici nu vrei să cânţi, nici să reciţi, iar ei să-ţi facă o muzică de fond, nu se ştie… Eu mă gândeam, păi nici eu nu ştiu, dar voi afla lucrând cu ceilalţi la treaba asta; mi-a devenit din ce în ce mai limpede şi apoi, după ce am început să colaborez şi cu un pictor, cu Grigore Negrescu, că lucrând împreună cu altul te lămureşti pe tine însuţi. Şi că asta nu înseamnă ghiveci şi amestecătură făcută varză (deşi are şi asemenea porţiuni, de delir şi de „postmodernism”), ci implică găsirea şi explorarea unei căi care să aibă rigoarea matematicii, odată cu energia erotismului dezlănţuit şi plenitudinea misticii adevărate.

Ce ştiam despre poezie atunci? – mai nimic, lucru valabil şi acum. Dar eram un amestec cred viu de influenţe poetice aparent cacofonice, gen Whitman şi Dosoftei şi Pann şi Pound, făcute cocktail cu muzică rock; şi cu versuri de rock.

Păi ce să aştept de la lumea literară? Bunicul meu fusese poet şi nu publicase nimic toată viaţa, din motive politice, dar viaţa lui şi a tatălui meu a fost mereu plină de versuri; aşa că Dumnezeu m-a ferit de mic de virusul vanităţii literare oarbe şi totodată mi-a arătat că poezia trebuie ştiută şi făcută şi-n somn. Acum, ca şi atunci, nu aştept nimic de la viaţa literară dacă nu e viaţă adevărată, şi nici de la lumea literară dacă nu spune nimic lumii.

Ai avut experienţe dintre cele mai diverse în străinătate. Ai întâlnit un cadru propice pentru scriitori, vreun loc în care aceştia sunt trataţi precum nişte „rarităţi de patrimoniu naţional”?

Da, cum să nu, în atâtea locuri din lume – unele deloc departe de noi – scriitorii sunt ajutaţi cu burse, cu stipendii, cu premii, şi sunt omagiaţi aşa cum trebuie. În America există insituţia numită Poet Laureate – poţi să fii US Poet Lureate, cum e actualmente marele WS Merwin, sau Poet Laureate al statului în care trăieşti. Sunt poziţii care le permit scriitorilor să fie realmente ascultaţi şi citiţi – ei şi colegii lor pe care îi implică în nenumărate proiecte – atât de publicul larg, cât şi de politicieni, dar şi de magnaţii potenţial sponsori. Am fost realmente emoţionat să văd acum câţiva ani că John Ashbery a fost votat primul poet MTV al Americii, un poet care deşi (aparent, cel puţin) dificil e şi foarte popular.

Ce ai vrea să faci în momentul de faţă şi care sunt proiectele realizabile de viitor?

Aş vrea să văd o Românie în care să se spună adevărul (complet, nepolitizat, şi cu voce tare, în ţară şi înafară) despre crimele comuniste, despre mucenicia exemplară a intelectualilor şi preoţilor din închisori, despre eroismul miilor de partizani din munţi şi al zecilor de mii de ţărani care s-au opus cooperativizării. Adevărul atunci ne-ar salva realmente, căci, ştiindu-l, ne vom despărţi de cei care ne conduc de decenii în mod abuziv, incompetent şi iresponsabil; şi ne vom despărţi şi de prejudecăţile despre noi înşine. Marius Oprea ar fi lăsat, ba chiar lăudat, să-şi facă treaba în acea ţară, iar Paul Goma şi-ar primi în sfârşit cetăţenia înapoi, cel puţin, dacă nu i s-ar acorda şi onorurile care i se cuvin de atâta vreme. Şi, ca noi toţi, cred, aş vrea să ies la o bere pe căldurile astea, undeva în Bucureşti unde să stau liniştit cu soţia mea şi cu prietenii şi nu e praf, fum, şi „muzică” de manele.

Am mai multe proiecte – o carte de jam session poetic, în care am invitaţi un număr de poeţi români şi străini, o carte de traduceri din Jerome Rothenberg şi altele cu alţi poeţi prea puţin ştiuţi la noi, un nou album multimedia cu Margento şi un turneu cu trupa în Statele Unite şi în Asia de Sud-Est, lansarea operei rock „Masca lumii” compusă de marele muzician Bogdan Bradu, la care eu am scris libretul, şi încă vreo două-trei alte chestii. Mai pe scurt, proiectul meu de viitor e să fac parte şi eu din viitor.

Număr de vizualizări :2428


One Comment to ““Poezia trebuie ştiută şi făcută şi-n somn””

  1. În Rom\nia după cum se ştie toţi românii se nasc poeţi, este o vorbă care circulă sub forma unei glume, dar ce se traduce foarte mult în fapte.De aceia propun ca să fie luată în calcul o formă oarecare de instruire a celor ce doresc dintre oameni obişnuiţi să se obişnuiască cu versificaţia şi compunerea unei poezii, geguli de respectat, punctuaţie, rimă şi ritm.
    08 feb. 2012 C. Dumitru-Tg. Neamţ

Comenteaza

Sunt permise comentariile oricărei persoane, fără discriminări pe criterii de rasă, sex, etnie, opţiune şi apartenenţă politică sau religioasă. Limbajul vulgar şi trivial în subsolul textelor nu este permis. Nu sunt permise opiniile calomnioase rasiste/şovine/xenofobe. Nu sunt permise atacuri la persoană în subsolurile textelor, ele sunt exclusiv pentru comentarii, critică literară, păreri despre text, dezbateri, etc. În caz contrar, ele vor fi scose din baza de date, fără nici o explicaţie din partea AgentiadeCarte. ro