Moselstrasse

mai 3rd, 2011 | By | Category: No comment

S-au stins ecourile Târgului de la Frankfurt, deşi n-a trecut mai mult de o lună de la încheierea ediţiei 2008… Oricum, nemţii se apucă de munca pentru ediţia următoare încă de a doua zi, când alţii abia descoperă ce evenimente au avut loc, câte contracte s-au semnat, cine a fost şi cine n-a fost.

Anul acesta eu mi-am jurat în barbă să nu explorez Târgul, să nu mă aventurez dincolo de zona noastră. Nu voiam să reeditez excursiile teribile de-a lungul şi de-a latul a milioane de cărţi expuse în şase, şapte, opt pavilioane uriaşe ce-mi dăduseră, în alt an, un fel de vertij şi o uşoară greaţă faţă de orice tipăritură. Mai bine aşa, setat pe standul României, pe evenimentele organizate aici, care, în fine!, nu m-au mai făcut să-mi fie ruşine de compatrioţii mei instituţionalizaţi.

Cât de greu este la un târg de carte, numai un editor responsabil o ştie. Mă consolam cu această idee (că aş putea fi un editor responsabil) când, frînt de oboseală, într-o seară, am purces la identificarea acelui magazin din Frankfurt ce avea să-mi rezolve problema cadourilor pentru tot familionul. Ştiţi cum e: pleci undeva, dar te şi întorci; şi frumos e să te întorci cu bagajele pline de atenţii pentru cei dragi, care te vor îndrăgi suplimentar pentru asemenea gesturi. Timpurile s-au schimbat şi cam aceleaşi lucruri le poţi lua de la magazinul din colţul străzii tale. Dar şi pentru nevastă, şi pentru copii, şi pentru mine însumi ar fi fost de neconceput să mă întorc de la Frankfurt cu mâna goală.

Ar fi fost sub demnitatea mea de călător şi dincolo de marginile îngăduinţei familiei să revin în ţară fără: 3 parfumuri, 1 pereche de adidaşi şi 1 de ghete băieţeşti, 1 pereche de ghetuţe fetiţeşti, 4 + 2 bluziţe în culori vii, dintre care 1 cu glugă, 3 bluze cu mânecă lungă + 1 pulover în culori sobre, toate pe anumite măsuri şi calapoade, trecute pe o hârtiuţă.

Fără această hârtiuţă sistematizantă, aş fi fost o victimă sigură în magazinul enorm descoperit cu relativă uşurinţă. Aşa însă, traversam cu un pas deodată elastic raioanele, penetrând mormanele de boarfe şi ajungând în câteva minute la prada ideală. Bluziţa asta trebuie, îmi spuneam încântat, verificând încă o dată lista cu instrucţiuni şi ignorând, imperial, miile de alte bluziţe care ar fi putut să mă inducă în eroare. Ghetuţele acestea, în schimb, sunt în afara chestiunii, îmi spuneam cu aceeaşi convingere, puţin uimit că descoperisem – bine îndrumat de la distanţă – care este chestiunea, cum se pune problema.

Luaţi un copil, aruncaţi-l în apă şi va începe să dea din mâini şi picioare, ca să se ţină la suprafaţă. E suficient să-i oferiţi un colac, pentru a vă fi recunoscător până la sfârşitul vieţii. Plutind printre raioanele ticsite, aveam faţă de consoartă o vie recunoştinţă şi uriaşe datorii morale. Făcuse, iată, din mine un cumpărător. La mii de kilometri de casă, mă descurcam!

Nu mai stăteam, ca altădată, cu un aer de mulţumire tâmpă pe figură, doar în faţa rafturilor cu jocuri de strategie. Şi nu mă mai uitam nemulţumit în jur, iritat la maximum că tocmai mie mi se întâmplă să pierd vremea la cumpărături. Trecusem hopul, înotam aproape relaxat în oceanul de bluziţe şi ghetuţe, practicam cu o surprinzătoare dezinvoltură sportul numit shopping. Într-un moment de avânt, m-am repezit şi la kilometrul pătrat rezervat pantofilor bărbăteşti. Dacă-i bal, bal să fie! Şi cu încă 2 perechi, piele veritabilă, măsură ştiută, m-am aşezat victorios la Kasse.

*

Cu prada familială subîmpărţită în pungi (ghetuţele cu ghetuţele, bluziţele cu bluziţele), am ieşit victorios în aerul rece al Frankfurtului. Fusese o zi plină şi obositoare, care se încheia, iată, cu un triumf domestic.

În plină euforie, însă, un mic semn de întrebare a început să-mi roadă buna dispoziţie. Oare voi găsi rapid hotelul la care suntem cazaţi? Cu eforturi mnemotehnice, reţinusem până la urmă numele lui. Hotel Ambasador-de-la-romanul-lui-Cochinescu-Ambasadorul. De ce ţineam minte numele lui Ioan Mihai Cochinescu şi nu pe cel al hotelului la care stăteam deja de două zile, e greu de explicat. Mintea unui critic literar are golurile şi plinurile ei, carenţe de memorie şi rezerve inepuizabile de informaţie ce pare excedentară. Dar iată că nu e.

Din păcate, nu reţinusem şi numele străzii. Când plecam spre Târg, mă ţineam de grup; când mă întorceam, la fel. De data aceasta eram singur-singurel, cu trei pungi în mâini şi cu dorinţa fierbinte de a ajunge, în fine, la hotelul odihnei mele.

Şi a început nebunia. Toate străzile din zona Gării se terminau – firesc, ar zice un cunoscător al limbii germane – în strasse. Care dintre blestematele de strasse era a mea? Şi de ce semănau între ele atât de mult? Peste tot, locante indiene şi chinezeşti, case de pariuri pline de tuciurii agitaţi, sex-shop-uri şi bordeluri peste care se lăsa înserarea, şi multe, nenumărate hoteluri de proximitate. Ambasadorul meu nu se vedea pe nicăieri.

Cineva care ar fi contemplat de sus înlănţuirea de scene ar fi avut de ce să râdă. Un tânăr elegant, cu costum şi haină de piele, un om serios în înţelesul global al termenului, ducând nişte pungi de la un magazin hipercunoscut, se tot învârtea printr-o zonă deocheată, populată de pariori, consumatori, fetiţe dulci şi travestiţi amărui. La prima vedere, eram cel mai pervers dintre toţi. Ce se ascunde în mintea acestui tip aparent serios care se fâţâie de pe o stradă pe alta, căutând ceva ce, nemulţumit de oferta atât de diversă, nu găseşte? Un romancier realist ar fi ştiut însă ce era în sufletul călătorului. Iar în mintea acestuia din urmă nu mai era decât o idee, obsedantă: să ajungă la hotelul la care stătea, de pe o stradă al cărei nume nu-l cunoştea.

Fir-ar a dracului de strasse! exclamam din când în când cu obidă, trecând bluziţele şi ghetuţele dintr-o mână în alta şi scanând, pe deasupra capetelor tuturor consumatorilor din zonă, firmele luminate ale hotelurilor. La unele intram şi întrebam de Ambasador. Dar auzise cineva de el? Ca într-un film prost, un recepţioner gras a început să-şi caute un registru pe sub tejghea. L-a căutat vreo cinci minute, după care un grup de turişti bezmetici a dat buzna în hotelul lui şi l-a zăpăcit şi mai mult. Am mulţumit şi am plecat, cu o tristeţe nesfârşită, în timp ce recepţionerul depăşit striga după mine scuze de neînţeles. Într-o stare de râsu’-plânsu’, bătând labirintul străzilor aidoma, mă imaginam intrând într-o locantă, cu bluziţele şi ghetuţele copiilor la piept, şi întrerupînd-o pe dansatoare din dansul ei lasciv: „Auzi, cucoană, nu ştii cumva pe unde e hotelul Ambasador?”

Salvarea a venit de la un om serios, singurul om serios din toată mascarada aia. Un recepţioner mai bătrân, dar încă verde, cu o statură impresionantă şi cu un chip pe care se întipăriseră parcă toate lecţiile vieţii. El, singurul, auzise de hotelul meu. M-a invitat afară şi mi l-a arătat, cu un deget lung şi neezitant.

Era la doi paşi, pe Moselstrasse.

(noiembrie 2008)

Daniel Cristea-Enache

Număr de vizualizări :1284


Comenteaza

Sunt permise comentariile oricărei persoane, fără discriminări pe criterii de rasă, sex, etnie, opţiune şi apartenenţă politică sau religioasă. Limbajul vulgar şi trivial în subsolul textelor nu este permis. Nu sunt permise opiniile calomnioase rasiste/şovine/xenofobe. Nu sunt permise atacuri la persoană în subsolurile textelor, ele sunt exclusiv pentru comentarii, critică literară, păreri despre text, dezbateri, etc. În caz contrar, ele vor fi scose din baza de date, fără nici o explicaţie din partea AgentiadeCarte. ro