„Artistul de mâine va trebui să-i reprezinte mai mult pe ceilalţi“

mai 29th, 2011 | By | Category: Studioul de carte

În decembrie 2009, Andra Rotaru a dialogat cu Ion Zubaşcu (18 iunie 1948 – 28 mai 2011) despre cel mai recent volum publicat de acesta la data respectivă, “„Moarte de om. O poveste de viaţă”, Editura Limes. Redăm integral interviul in memoriam Ion Zubaşcu, cu menţiunea că este preluat din revista Luceafărul de dimineaţă.


Odată cu intrarea României în UE, v-aţi dat demisia şi aţi renunţat la presă, după 25 de ani. Cât de greu este pentru un scriitor să supravieţuiască în România din  jurnalism, din scris, faţă de alte ţări în care aţi fost?

La 1 ianuarie 2007, mi-am dat o demisie simbolică de la cotidianul unde am lucrat 10 ani. Mi-am zis: dacă România a intrat în UE, trebuie să marchez şi eu acest moment istoric, în planul biografiei personale, intrând în mine însumi. După 25 de ani în care am făcut presă de informaţie şi investigaţie, scriind doar despre alţii, m-am întrebat cine mai sunt eu? Ce mi-am dorit să fac eu toată viaţa?  Am pornit în viaţă ca poet, dar ce-a mai rămas autentic şi valoros din mine? Dacă am ştiut de la început că sunt poet, atunci e timpul să fiu, în sfârşit, doar poet. Şi acum chiar asta sunt. Dar mi-am permis acest lux doar pentru că, în toamna lui 2006, al patrulea meu copil a terminat facultatea şi am putut să fiu şi eu, în sfârşit, doar artist, după ce timp de 25 de ani am considerat familia o prioritate înaintea literaturii. Având patru copii, nu pu­team să câştig bani din scris pentru numeroasa mea fa­milie decât în presă. Dar în capitalismul nostru sălbatic de după 1990, plata jurnaliştilor se făcea în acelaşi fel. Deşi scriam uneori pe genunchi două, trei ştiri pe zi, de la evenimente şi întâlniri la care participam dimineaţa, plus un material de prima pagină, plus altul la pagina 3, de Eveniment, şi încă unul la Ultima oră, de-abia îmi acopeream supravieţuirea zilnică, în timp ce un coleg de presă din Anglia, cu care m-am întâlnit la un congres la Ierusalim, dacă publica un material de prima pagină, trăia o lună. El şi-a mai permis să stea în Ţara Sfântă, într-un hotel  de 4 stele, încă o săptămână după mine, doar pentru sufletul său,  în timp ce mie patronul de la Evenimentul zilei nu mi-a plătit nici avionul, nici sejurul, a trebuit să mă descurc pe cont propriu, deşi am publicat cinci „corespondenţe de la trimisul nostru special pe Muntele Măslinilor”, la primul Congres Mondial de Rugăciune,  care au intrat toate pe ultima pagină a celui mai popular cotidian din România anului 1995.

Cât de mult fuzionează cele două limbaje, cel literar şi cel jurnalistic? Până  unde îşi sunt benefice unul altuia?

Sunt meserii radical diferite, contradictorii, aş spune, gândindu-mă că ştirea profesionistă de presă începe cu elementul cel mai percutant al informaţiei. După câţiva ani de presă de agenţie, te aplatizezi total ca spirit, ajungi doar o bandă de reportofon, care îi înregistrează pe alţii, în timp ce tu te întrebi tot mai neliniştit cine mai eşti cu adevărat? Ce-a mai rămas din ceea ce ştiai tu iniţial că eşti şi voiai să fii? Intrând în malaxorul presei profesioniste încă din 1985, am fost, cred, printre primii scriitori optzecişti care s-au profesionalizat în domeniu, între­ţinându-şi o numeroasă familie exclusiv din scris, timp de 25 de ani. Dar, după ce m-am despărţit dramatic de presă şi  de alcool, în aceeaşi zi (îmi intraseră aproape în sânge), a trebuit să stau un an, retras în singurătate doar cu Biblia, să mă pot curăţa de smogul depus pe nervi şi întreaga fiinţă, doar să pot reveni întreg la literatură. Am câştigat, în schimb, din presă rigoarea cuvântului scris la număr de rânduri, simplitatea percutantă şi adresabilitatea directă, cu largă plajă de audienţă a mesajului, responsabilitatea inclusiv juridică a documentării, fără de care n-aş fi putut scrie volumul „Moarte de om. O poveste de viaţă”, a cărui miză ar putea fi tocmai re­autentificarea relaţiei dintre poezia noastră şi umanitatea bulversantă de azi.

În prezent, şi scrieţi, şi cântaţi. De unde a pornit fiecare dintre ele? Care sunt primele amin­tiri legate de cele două arte?

Cânt de când mă ştiu, toţi din resfirata noastră familie din Maramureş, tata, mama, moşii şi strămoşii, s-au exprimat astfel fără să-şi pună problema unde sfârşeşte viaţa şi începe arta şi, deşi ei s-au „realizat” doar prin boarea sonoră a cuvântului oral şi a cântecului, nu i-am auzit niciodată c-ar fi avut sentimentul ratării sau al neîmplinirii artistice. Cred că, depăşind patologia modernităţii („anomalia e norma”), arta se întoarce paradigmatic pentru un lung timp de acum înainte  la om şi redescoperirea comunităţii, mutaţie profundă, favorizată  inclusiv de noua etnologie a internetului. Dar despre toate astea vorbesc explicit în „Manifest la intrarea în noua preistorie a lumii”,  care sper să apară integral în numărul special din revista Vatra, dedicat manifestelor literare.

Aţi participat de-a lungul anilor şi la întâlnirile Echinox, şi la Cenaclul de Luni, şi la Junimea, şi la Universitas etc. Astăzi, luaţi parte la cele mai noi cenacluri bucureştene, cum ar fi Clubul de lectură Institutul Blecher. Ce e nou, ce e vechi?

Am fost sporadic la toate aceste grupări cu miză istorică, trecând inclusiv prin Cenaclul Flacăra. M-a fascinat întotdeauna ceea ce începe, Naşterea din Nou, promisiunea  unei noi speranţe şi relansări a spiritua­lităţii căzute, dar nu m-am putut identifica de-a lungul anilor cu aceste scenarii colective de supravieţuire în timp. Este motivul pentru care frecventez, în continuare, aproape toate locurile şi prilejurile de întâlnire şi exprimare poetică din Bucureşti, în speranţa că îmi voi găsi în cele din urmă odihna şi contemporaneitatea. Peste tot mi se pare nouă vitalitatea cu care generaţiile tinere redescoperă şi asaltează poezia, sentimentul tonic pe care ţi-l dau cei ce scriu acum, că lumea o ia încă o dată cu ei de la bun început, că nimic nu e pierdut, că-ţi poţi regăsi între ei speranţa invincibilă în tinereţea fără bătrâneţe şi viaţa fără de moarte.

Mai seamănă vremurile de azi pentru tinerii scriitori cu vremurile de odinioară – când aceştia depun manuscrisele la edituri, dorind să publice?

Nu seamănă absolut deloc. După debutul meu editorial din 1982, foarte întârziat şi el,  am depus trei volume diferite la trei edituri şi n-am mai reuşit să scot o carte, din pricina cenzurii şi a compromisurilor care mi se solicitau insistent,  decât în… 1991. E vorba de volumul „Omul de Cuvânt”, apărut, în cele din urmă, la Editura Cartea Românească, dar cum la începutul lui 1991 nu mai interesa pe absolut nimeni poezia, în vânzoleala ge­nerală postdecembristă, am luat tot tirajul acasă, îl păstrez şi azi. Acum, scriitorii tineri au nenumărate edituri unde-şi pot publica volumele în regie proprie sau, pur şi simplu, le pot posta pe site-urile de profil de pe internet sau pe propriile bloguri, poezia lor va răzbi oricum, dacă e scrisă cu credinţa lucrului făcut temeinic, pentru totdeauna, şi nu pentru o circumstanţă oarecare. Ţiganiada, de exemplu, a fost descoperită şi publicată abia la 150 de ani după ce a fost scrisă.

„Omul disponibil” este pentru dumneavoastră mai mult de o carte, de două chiar. De la ce a pornit?

De la Invocaţia cu care se deschide volumul meu de debut, „Gesturi şi personaje”: „divină frumuseţe/ dumnezeiască muză/ femeie ideală/ zămisleşte-mi un copil normal// eliberează, doamne, toţi oamenii din mine!”. Structural vorbind, ca poet fac parte din familia paradigmatică a lui Pessoa şi Musil, în felul meu, desigur. Volumul „Omul disponibil” va cunoaşte versiuni succesiv îmbogăţite în anii următori, înaintând ca proiect lite­rar în timp, până la moarte, pe măsură ce se va maturiza şi va evolua cuplul despre care e vorba în povestea de dragoste a cărţii. Se află într-o fază avansată de pregătire versiunea Omul disponibil (III), după cele două anterioare, publicate deja.

Cel mai recent volum, „Moarte de om. O poveste de viaţă” de-abia a apărut la Editura Limes din Cluj. „Câtă suferinţă şi spaimă de moarte tot atâta poezie”?

Nu m-am simţit niciodată confortabil în timpul literar şi istoric ce mi s-a dat. Încă de la bun început, pe mine m-au fascinat ca poet tragediile greceşti şi construcţiile epice de mari dimensiuni, antice şi medievale, până la cele clasice şi romantice. M-am strecurat şi am su­pravieţuit cu o oarecare notorietate în timpul generaţiei mele, cum am putut până acum, mai mult cântând decât publicând, dar negăsindu-mi locul între contemporani. Cred că sunt făcut pentru o astfel de mare construcţie epică şi dramatică, însă abia acum am libertatea, maturitatea de experienţă şi conştiinţă artistică, dar şi presiunea binefăcătoare a morţii, să-mi pot da  în sfârşit măsura. Mesajul meu artistic a fost limpede încă din volumul „Gesturi şi personaje”, în care am inclus un prim fragment  din „Omul disponibil”: creatorul nu-şi mai poate exprima doar propria „fantezie dictatorială”, răspunzând unor dictaturi politice cu propria dictatură egocentrată, făcând abstracţie de comunitatea sacrificată căreia nu i se mai adresează. 150 de ani de poezie mo­dernă au epuizat până la nebunie, absurd şi disoluţie totală a comunicării căile originalităţii cu orice preţ şi slujirii autodevorante a eului creator. Poetul se va întoarce din nou la comunitate, va regăsi personajul în care să se obiectiveze, atractivitatea mijloacelor epice şi dramatice de expresie, punându-şi doar în subsidiaritate la lucru cultivarea tehnicilor de exprimare. Suntem un popor tragic în istorie, destinul omului e tragic în raport cu instanţa divină, provin dintr-o familie  în care comunismul a jucat o tragedie antică, prin urmare cum să fac abstracţie de această dimensiune ontologică a umanităţii, a poporului şi a familiei din care provin? Cred că artistul de mâine va trebui să-i reprezinte mai mult pe ceilalţi, iar pe sine doar în măsura în care va sluji prin arta sa oamenii neajutoraţi spiritual, speriaţi de nebunie şi moarte, de vremurile bulversante ce vin. Cu adevărat bulversante! Volumul meu „Moarte de om. O poveste de viaţă” dă toate semnalele în privinţa sensului major pe care cred că-l va regăsi şi în care va evolua arta noastră de mâine.

Număr de vizualizări :1474


Comenteaza

Sunt permise comentariile oricărei persoane, fără discriminări pe criterii de rasă, sex, etnie, opţiune şi apartenenţă politică sau religioasă. Limbajul vulgar şi trivial în subsolul textelor nu este permis. Nu sunt permise opiniile calomnioase rasiste/şovine/xenofobe. Nu sunt permise atacuri la persoană în subsolurile textelor, ele sunt exclusiv pentru comentarii, critică literară, păreri despre text, dezbateri, etc. În caz contrar, ele vor fi scose din baza de date, fără nici o explicaţie din partea AgentiadeCarte. ro