“Cred în tinerii care citesc mult, care sunt deschişi la minte fără a renunţa la intransigenţa specifică începuturilor”

May 8th, 2011 | By admin | Category: Studioul de carte

Andrei Bodiu, decanul Fa­cultăţii de Litere a Universităţii Transilvania din Braşov, este cunoscut pentru volumele Pauză de respiraţie” (împreună cu Simona Popescu, Caius Dobrescu, Marius Oprea), 1991; “Cursa de 24 de ore”, 1994; “Poezii patriotice”, 1995; “Studii pe viaţă şi pe moarte”, 2000; “Mircea Cărtărescu (monografie)”, 2000; “Direcţia optzeci în poezia română”, 2002; “Şapte teme ale romanului postpaşoptist”, 2002; “Ion Barbu (monografie)”, 2005; “Jurnalexpress Europa 2000”, 2001; “Bulevardul Eroilor”, 2004. Andra Rotaru a dialogat cu Andrei Bodiu, iar interviul este preluat din revista “Luceafărul de dimineaţă”.

Când spunem “Pauză de respiraţie”, ne gândim la dvs., la Simona Popescu, la Caius Dobrescu şi la Marius Oprea. A existat vreo competiţie între dumneavoastră, s-au stabilit ierarhii, exista vreun lider? Cum vă imaginaţi atunci că urma să fie traseul dvs. literar?

În primul rând, pe vremea aceea, a adolescenţei noastre, devenisem foarte buni prieteni. Cu Simona şi cu Oprea am fost coleg de clasă în a XI-a şi a XII-a la „Unirea”, în Braşov. Pe Caius îl vedeam cel puţin o dată pe săptămână în perioda când era elev la „Andrei Şaguna”. Dintr-a XI-a s-a mutat şi el la liceul unde învăţam  noi, la „Unirea”, şi atunci toţi patru ne vedeam tot timpul. În micul nostru grup nu au existat niciodată ierarhii. Eram toţi, mai în secret, mai pe faţă, de o ambiţie teribilă. Voiam toţi să devenim mari poeţi. Scriam şi ne arătam unul altuia poemele cu mare bucurie. Din punctul de vedere al frumoasei noastre inocenţe  de atunci, timpul nu mai poate fi întors. Prietenia dintre noi şi poezia erau cele mai importante lucruri pentru mine. Mă întorc spre acei ani ca spre nişte ani pe care nu-i concep decât ca pe anii cei mai frumoşi ai prieteniei noastre. Am amintiri extraordinare de atunci şi le voi păstra pe fiecare cu tot „scenariul” lor de atunci.

Care sunt greşelile frecvente pe care le poate face un scriitor în prag de debut?

Cea mai mare greşeală e însăşi graba de a debuta. Sau, poate, nu atât graba de a debuta, cât dorinţa de a publica mult şi în orice condiţii. N-am deloc încredere în tinerii care publică pe principiul „anul şi cartea”, pentru că  sunt nişte scriitori superficiali, de al căror viitor mă îndoiesc profund… Pentru mine, scriitorul adevărat este un alergător de cursă lungă, unul care nu se grăbeşte, care este statornic în a-şi citi cu ochi critic, extrem de critic scrierile înainte de a le publica. Cred în scriitorii lucizi, care se respectă pe sine şi respectă publicul într-atât încât sunt foarte exigenţi cu ei înşişi. La fel, cred în tinerii care citesc mult, care sunt deschişi la minte fără a renunţa la intransigenţa specifică începuturilor. Şi mai cred în tinerii pe care nu-i îmbată succesul, oricât de mare ar fi acela. Un scriitor adevărat se bucură pentru premiile literare pe care le primeşte, dar nu scrie pentru premii. Vechea obsesie a Premiului Nobel mi se pare la români un simptom de neostoit veleitarism.

Cât de norocos aţi fost? Au apărut de timpuriu acele persoane care v-au influenţat în vreun fel traseul literar de mai târziu?

Mă consider un om norocos, poate chiar foarte norocos. În primul rând, pentru că am trăit Revoluţia română la 24 de ani, moment în care toate drumurile îmi erau deschise. A des­coperi libertatea la 24 de ani a fost marea, enorma şansă a vieţii mele şi pentru asta le voi rămâne recunoscător întotdeauna celor care s-au jertfit pentru libertate. Şi literar am fost foarte norocos. Mai întâi, la 17 ani l-am cunoscut pe Alexandru Muşina, cel care m-a modelat intelectual într-un sens care mi-a accelerat nu numai maturizarea, dar care mi-a dat şi credinţa, de atunci nestrămutată, în scris. Muşina a fost Maestrul de la care am învăţat să nu mă mulţumesc niciodată, în nimic, cu jumătăţi de măsură. Dar Braşovul adolescenţei mele înseamnă şi prietenii din grup, dar şi alţi oameni care au însemnat întâlniri memorabile. Primul ar fi marele scriitor Gheorghe Crăciun, de la a cărui moarte se împlinesc în ianuarie, iată, 3 ani. Apoi Vasile Gogea, Ovidiu Moceanu, Alexandru Ţion, Paul Grigore, Ioan Pop Barassovia, Angela Nache, scriitori şi critici adevăraţi care, la începutul anilor ’80, făceau ca oraşul nostru să fie mai luminos. În adolescenţă am citit „cu grupul”, vorba Simonei, la Cenaclul de Luni şi l-am cunoscut pe Nicolae Manolescu, ceea ce, pentru mine, a însemnat foarte mult. Apoi, în studenţia timişoreană i-am întâlnit pe Viorel Marineasa, pe Daniel Vighi, pe Livius Ciocârlie, pe Vasile Popovici, pe Adriana Babeţi, pe Mircea Mihăieş, pe Cornel Ungureanu. L-am avut profesor pe Iosif Cheie, care a fost, apoi, şi coordonatorul tezei mele de doctorat. Tot în studenţie i-am cunoscut pe profesorii ieşeni Dumitru Irimia şi  Andrei Corbea. Vreau să spun că traseul meu literar are legătură de/pe viaţă cu aceşti oameni şi eu nu-l pot recompune fără a-i evoca. Pe ei şi pe alţii ca ei. Mă gândesc la ei cu dragoste, dar şi cu tristeţe, pentru că Gheorghe Crăciun, Paul Grigore, Dumitru Irimia nu mai sunt printre noi.

Cum erau anii ’90 faţă de momentul pre­zent? Ce însemna atunci să ai o carte cu care să te recomanzi celorlalţi?

Anii ’90, mai ales primii, au fost nebuni. Prim-planul în care fusese literatura a mai dăinuit, cred, după Revoluţie până prin 1991. Destul ca Pauză de respiraţie să apară şi să aibă un foarte bun impact critic. Pe de altă parte, Pauză de respiraţie e o carte care ar fi trebuit să apară din timpul studenţiei noastre. Nici măcar editura Litera n-a mai vrut s-o publice. Redactorul de acolo le-a zis prietenilor mei  că poezia noastră nu apare pentru că „n-avem metafore”. E clar că se fereau să publice tineri care scriau o poezie deloc convenabilă regimului comunist ca dracul de tămâie. Avuseseră experienţa cu Aer cu diamante şi Cinci şi se fereau de orice complicaţie. Noi scriam o poezie asumat biografică şi realistă şi asta, într-o epocă a realităţii de mucava, dădea fiori zeloşilor supuşi ai lui Ceauşescu. Altfel, Pauză de respiraţie e un moment pe care îmi pare foarte bine că nu l-am ratat. Am avut şansa să debutăm ca grup pentru că, cel puţin pe vremea aceea, ne plăcea foarte mult să fim împreună, fiecăruia dintre noi îi plăcea ce scriau ceilalţi foarte mult. De altfel, la ediţia din 2008 a Maratonului de poezie pe care îl fac la Braşov, Caius Dobrescu a citit un poem din perioada adolescenţei noastre şi poemul mi-a plăcut chiar  mai mult acum ca atunci. Şi asta nu pentru că mi-a amintit de anii adolescenţei.

În anii facultăţii frecventaţi Cenaclul Universitas, coordonat de Mircea Martin. Era un drum lung de la Timişoara, la Bucureşti. Ce era diferit în literatură în cele două zone atât de îndepărtate ale ţării?  Prin ce se deosebea Cenaclul de Luni de Cenaclul 19?

Era un drum lung dar nu conta…Veneam, în primul rând, ca să-mi revăd prietenii şi apoi  ca să aud cum i se pare poezia mea lui Mircea Martin. „Grupul de la Braşov” şi-a păstrat identitatea şi în acei ani, pentru că propuneam o altfel de poezie decât individualităţile mai mult sau mai puţin semnificative  de la Universitas. Ăsta a fost sentimentul meu de „outsider”: că  vorbim noi, braşovenii, şi ceilalţi limbi diferite. Şi ca poezie, şi ca viziune despre poezie, ca atitudine faţă de realitate, cam ca tot. Asta nu înseamnă cu nu era plăcut „la Martin”. Cenaclul de Luni era fabulos. La una dintre şedinţe, cred că a doua oară când am citit, erau peste 100 de persoane, ceea ce pentru un cenaclu e foarte mult. Cercul literar 19 de la Braşov e spaţiul în care ne-am format. Începutul anilor ’80 a fost, la Braşov, prin acest cenaclu, un moment cu adevărat fast. Ne întâlneam o dată la două săptămâni, duminica, şi îmi aduc aminte când Muşina a citit Budilă-Express, când lui Crăciun i-a apărut prima carte, îmi amintesc prima lectură a lui Marius Oprea pe care Muşina l-a făcut zob, după care Marius a virat-o şi a început să scrie din ce în ce mai bine. Îmi amintesc ce feţe lungi au avut Muşina şi Crăciun când Caius Dobrescu, care avea 15 ani, a citit un poem grozav, Baia de tablă, îmi amintesc poe­mele Simonei Popescu şi spiritul ei critic afurisit de precis. Lumea aia din subsolul Casei de cultură în care ne găzduia Adrian Munteanu era, cu adevărat, lumea noastră.

Erau vremurile în care cenaclurile menţineau o atmosferă de normalitate morală şi de efervescenţă creatoare. Cum era posibil? Era meritul cenacliştilor, al publicului?

Fără întâlniri şi prietenii, fără cenacluri, de exmplu, societatea românească s-ar fi dezagregat. Şi aşa, dacă Nicolae Ceauşescu mai domnea mult, eram ameninţaţi cu dispariţia. Miraculos nu a fost doar că am rezistat în anii ăia, ci şi că ne-am dezvoltat intelectual în sensul invers în care, la suprafaţă, mergea societatea. Părinţii mei, doi ingineri de vârf, şi sora mea mai mare m-au educat într-un spirit antidogmatic, iar când l-am cunoscut pe Muşina, am acceptat învăţăturile lui cu pasiune, aş spune. La 16-17 ani citisem cărţi pe care alţii le citeau, dacă le citeau, în anul IV de facultate. În cenacluri am învăţat să receptez poezie şi să particip  la dezbateri şi, de aceea consider importante toate cenaclurile prin care am trecut. Pe două le-am condus eu însumi pentru anumite perioade: Cenaclul „Pavel Dan” de la Timişoara şi Cenaclul revistei „Interval”. La „Interval”, de altfel, am descoperit şi cultivat cel puţin două nume foarte bine cotate ulterior: Ruxandra Novac şi Ciprian Şiulea. Veneau, însă, acolo şi Adrian Lăcătuş, şi Cătălin Badea, şi Dumitru Crudu. Era o atmosferă foarte relaxată.

Până la Revoluţie aţi putut publica doar în revistele studenţeşti, şi nu oriunde vă doreaţi. Care erau motivele pentru care nu era agreată poezia dvs. în fostul sistem?

Am încercat să răspund şi mai sus. Scriam o poezie biografică şi realistă şi eram total în contradicţie cu ceea ce se aştepta de la mine ca adolescent sau ca student. N-am publicat poezie decât în revista ieşeană „Dialog” şi, dacă nu m-ar fi simpatizat Andrei Corbea, n-aş fi ajuns să public nici acolo. Îmi aduc şi acum aminte cum, într-o tabără de creaţie de la Izvorul Mureşului, Laurenţiu Ulici ne-a luat, pe Cristian Popescu şi pe mine şi ne-a dus să citim poezie în faţa activistului cu cultura din UASCR. Au cam rămas colegii noştri cu gura căscată. Faţă de ce aveau ei în cap, ce au auzit în ziua aia suna cu totul şi cu totul altfel.

Cum se evitau în cenaclu acele formulări care ar fi putut fi neagreate de cei care urmau să povestească mai departe despre cum decurseseră lecturile?

Spre marele merit al tuturor cercurilor literare unde am fost, toţi eram slobozi la gură. Muşina, Manolescu, Martin nu opreau pe nimeni să vorbească şi nu le era deloc frică de turnători. Sigur că ăştia erau acolo, în peisaj, dar nimeni nu-i băga în seamă. Ştiu situaţii în care indivizii ăştia au fost făcuţi praf de ironiile cenacliştilor. Poate tocmai de aceea toate Cenaclurile prin care am trecut nu au murit de moarte bună, ci au fost suprimate. Unul dintre cenaclurile de la Braşov şi-a întrerupt activitatea pentru că nu s-a găsit cheia de la sala unde ţineam întâlnirile. Îmi amintesc şi acum figura lui Anton Nicolai care trăgea ţigară de la ţigără şi spunea „ăştia sigur îşi bat joc de noi”.

După Revoluţie, aţi fost redactor al revistei “Interval”. Cum a fost experienţa aceasta?

Am fost redactor la „Interval” între 1990 şi 1992, când Uniunea Scriitorilor a renunţat să ne mai finanţeze. Aveam 25-26 de ani, era minunat. Munceam puţin şi beam multă bere. Dacă mi-ar fi spus cineva că peste mai puţin de zece ani voi munci cel puţin 10 ore pe zi, i-aş fi râs în nas. Dar ştii cum e, toate la timpul lor. Din 1998 în 2004 am condus şi realizat, împreună cu Caius Dobrescu a doua ediţie a revistei. După ce nu voi mai fi decan, adică în 2012, m-aş apuca din nou să scot, împreună cu colegii şi studenţii, revista.
Cum vi se pare soarta cenaclurilor din ziua de azi?

Sorta unui cenaclu e dată de oamenii care fac cenaclul. Un cenaclu foarte bun face cel puţin tot atât cât o şcoală foarte bună.

Există pentru dvs. lucruri mai importante decât literatura?

Libertatea, grija faţă de familia mea şi literatura pe care o scriu sunt toate esenţiale pentru mine. Ele sunt părţi îngemănate ale existenţei mele.

vizualizari: 12264


3 Comments to ““Cred în tinerii care citesc mult, care sunt deschişi la minte fără a renunţa la intransigenţa specifică începuturilor””

  1. Ca fost student “la Litere” si chiar de-ai lui Andrei Bodiu, am ajuns la aceeasi concluzie ca dumnealui: libertatea (de a gandi si de a ma exprima, in primul rand), familia si literatura sunt esentiale. Filologia te face mai uman si ajuta in stabilirea valorilor morale ale unui individ. Daca literele nu iti schimba modul de a-ti concepe existenta, ceva nu a mers la mijloc.

  2. Diana says:

    Imi face o deosebita placere sa citesc amintirile literare ale unui poet si profesor drag de la care am avut atatea de invatat!

Comenteaza

Sunt permise comentariile oricărei persoane, fără discriminări pe criterii de rasă, sex, etnie, opţiune şi apartenenţă politică sau religioasă. Limbajul vulgar şi trivial în subsolul textelor nu este permis. Nu sunt permise opiniile calomnioase rasiste/şovine/xenofobe. Nu sunt permise atacuri la persoană în subsolurile textelor, ele sunt exclusiv pentru comentarii, critică literară, păreri despre text, dezbateri, etc. În caz contrar, ele vor fi scose din baza de date, fără nici o explicaţie din partea AgentiadeCarte. ro