Voichiţa Pălăcean- Vereş, o prozatoare valoroasă nedreptăţită

mart. 8th, 2011 | By | Category: Postcard

Scriitorul şi jurnalistul Alexandru Petria a trimis pe adresa redacţiei AgenţiadeCarte.ro un text despre scriitoarea Voichiţa Pălăcean- Vereş şi receptarea cărţilor sale în România, încercând să lămurească cititorii şi pe sine asupra acestui caz. Generalizând, autorul ridică semne de întrebare a cui este vina: a autorului, a editurii, a criticilor? Redăm, integral, textul semnat de Alexandru Petria:

Ce se întâmplă cu Voichiţa Pălăcean- Vereş este revoltător. Această prozatoare din Cluj a publicat până în prezent trei romane, fiecare de peste 350 de pagini, «Ciocolată amăruie», în 2007, «O picătură de sânge», 2008 şi «Colecţionarul de cactuşi» în 2010. Toate la editura «Limes», condusă de poetul Mircea Petean. În afara unor cronici scrise de clujeni şi bistriţeni, de oameni care o cunosc pe autoare, scriiitori, ziarişti şi profesori universitari, criticii literari profesionişti le-au ignorat. Nu ştiu a cui este vina principală. A autoarei care nu s-a străduit suficient să atragă atenţia asupra ei din cauza timidităţii, a editurii ori a criticilor? Trist e că au trecut aproape neobservate. De parcă literatura română ar avea mii de romancieri. Cum o ştiu pe Voichiţa din timpul liceului, şi pentru că are talent şi suflu de romancier, am un dublu motiv să înjur cu năduf pe marginea situaţiei. Şi tare mă tem că o să rămân cu înjurătura. O situaţie cu iresponsabilitatea turată la maximum. Îmi vine, când aud pe câte unul spunând că nu avem destui romancieri, să-mi imaginez cum îi bag pe gât romanele Voichiţei Pălăcean-Vereş. Care sunt literatură de calitate.

Ca să forţez o breşă în tăcerea din jurul scriitoarei am alcătuit un « dosar » cu fragmente din opinii despre scriitoare :

Despre «Ciocolată amăruie» :

« Voichiţa Pălăcean‑Vereş scrie proză aşezat, clasic, după cel mai solid tipic ardelenesc. Se lasă învăluită în depănarea povestirii, ca melcul în cochilie. Îşi scoate din când în când corniţele – sau întregul corp – afară ca să‑şi menţină contactul cu imaginile realului pe care‑l reconstituie cuminte, gospodăreşte, cu grijă la surprinderea exactă a detaliilor.(…)  Romanul Voichiţei Pălăcean‑Vereş este pânza ei de păianjen, vibrotextul ei autoficţional. Evadând din Scriitopia, ea îndrăzneşte să configureze o Eu‑topie, un topos al eului, virat înspre o „refuncţionalizare a subiectului şi, implicit, a subiectului auctorial ca fantasmă critică” (vezi Mihaela Ursa, Scriitopia, editura Dacia, Cluj‑Napoca, 2005, p.7). Izbuteşte acest lucru, datorită memoriei sale lingvistice, bibliotecii interioare şi statutului privilegiat al imperativului numit comunicabilitate.»-  Ion Popescu-Brădiceni

« Câteva întrebări mai mult sau mai puţin retorice şi le pune autoarea, din ale căror răspunsuri transpare concepţia despre debutul unui scriitor, ca şi despre literatura ca artă: „În fond, poate cineva defini exact talentul? Ce înseamnă să scrii bine? A scrie prost înseamnă lipsă de inspiraţie, inexpresivitate, greutate în mânuirea lexicului… Dar a scrie bine? Literatura este o artă. Asta înseamnă că receptarea ei depinde de calităţile cognitive ale lectorului, însă şi de sensibilitatea lui. Acesta este motivul pentru care o operă literară se bucură de aprecierea unora, dar este desfiinţată complet de alţii. Nimeni nu‑şi asumă în zilele noastre responsabilitatea de a nimici un scriitor debutant sau pe aceea de a‑l ridica fără ezitare pe un piedestal“.

Tânăra scriitoare ne aminteşte, astfel, de judecăţile de valoare exprimate de Liviu Rebreanu în „Cred“ (1924): „Pentru mine arta – zic artă şi mă gândesc mereu numai la literatură – înseamnă creaţie de oameni şi de viaţă. (…) Creând oameni vii, cu viaţă proprie, cu lume proprie, scriitorul se apropie de misterul eternităţii. Nu frumosul, o născocire omenească, interesează în artă, ci pulsaţiile vieţii. Când ai reuşit să închizi în cuvinte câteva clipe de viaţă adevărată, ai realizat o operă mai preţioasă decât toate frazele frumoase din lume“.

Şi sunt, într‑adevăr, „clipe de viaţă adevărată“ închise în roman, închise în crâmpeiul de destin al autoarei.

Aşadar, să nu inhibăm un scriitor debutant, dar nici să‑l ridicăm pe un „piedestal“, ci să‑l citim şi să‑l preţuim cum merită. Unii dintre noi vom înţelege realitatea vieţii prezentate, indiferent cât a fost de dură. Încurajarea noastră, sunt sigur, va fi benefică în viitor pentru orice debutant.

Cu ce să încheiem lectura romanului? Cu o ciocolată amăruie! „Ca să mă împiedice să plâng de tristeţe. Să mă‑mpiedice să plâng de bucurie“, zice în final autoarea Voichiţa Pălăcean‑Vereş. Sincere felicitări! Aşteptăm cu interes şi alte cărţi. » –  prof.univ.dr. Ironim MARŢIAN

« Romanul redă fapte ce izbesc fantezia unui dascăl sub legile aceluiaşi unic proces de însuşire artistică a realităţii ce amplifică şi înfloreşte viaţa ca un văl de lumină ce proiectează pe un plan practic, stabilind corelaţii  insolite cu viaţa.

Voichiţa prin eroul său principal, Irina, demonstrează că nimic nu este inexplicabil. Totul are sau ar trebui să aibă o cauză, ce dă omului noi puteri, îl îndeamnă, îl asistă, îl consiliază pe măsura inimii lui.

Fiecare nume din acest roman, fiecare întâmplare din munca cu liceenii îşi află o explicaţie, dând  realităţii un nou suport ontologic. »- Ioan Mititean

« Cum nu am citit de multă vreme naraţiuni adevărate despre profesorii şi elevii şcolilor de astăzi, m-am apropiat cu multă curiozitate, dar şi cu o anumită teamă de „Ciocolata amăruie“. Păstram în memorie ceva din romanul „Apostol“ al lui Cezar Petrescu, unde făcusem cunoştinţă cu tipul învăţătorului idealist, apoi ceva din „Cireşarii“ lui Constantin Chiriţă, acel roman de aventuri atât de citit în anii dinaintea revoluţiei din 1989 de către elevii de gimnaziu.

Însă romanul Voichiţei Pălăcean-Vereş nu se aseamănă sub nici un aspect cu scrierile amintite. În bună parte este un roman modern, autobiografic, o radiografie a societăţii româneşti în general şi a mentalităţilor diversificate a dăscălimii ardelene. Apreciez din capul locului sinceritatea autoarei faţă de sine însăşi, pentru că şi-a ales drept mediu al reflectării ficţionale un univers cunoscut deopotrivă în practicarea unei profesiuni şi în cuprinderea unor psihologii pe care le-a intuit in concreto.

Modernitatea romanului constă în scriitura propriu-zisă, adică naraţiunea nu decurge liniar, ci cu retrospective şi intercalări în albia prezentă a succesiunii evenimentelor. Modalităţile relatării ficţionale sunt monologul interior, dialogul spontan, ironia şi umorul, prin care dascălii şi profesoarele îşi dezvăluie personalitatea. Lumea şcolară de după revoluţie reflectată în roman este una aflată în schimbare, fără să ştie totdeauna spre ce ideal se îndreptă. În vocabularul şi modul de gândire al dascălilor vârstnici se mai păstrează „rămăşiţe“ ale regimului comunist. În schimb, cei tineri vor să impună o schimbare în relaţiile cu elevii, cu părinţii acestora şi chiar în raporturile dintre ei înşişi. »- prof.univ.dr. Vistian Goia

”Romanul  Ciocolată amăruie surprinde realităţi esenţiale, de la revolta din martie 1990 de la Târgu Mureş, la mineriade şi pauperizarea succesivă datorată diverselor guvernări, până azi. chestiunile ardeleneşti sunt remarcabil surprinse: profesorii români şi elevii lor de la Liceul „Sámuel Brassay“ sunt daţi afară din şcoală, în încercarea unei minorităţi de a înlocui, prin  agresiune, majoritatea comunităţii (cum s-a întâmplat, după Revoluţie, şi la Universitatea „Babeş-Bolyai“); interdicţiile date de mame copiilor unguri de a se juca şi de a vorbi cu copiii românilor; expulzările unor cetăţeni români, din Harghita şi Covasna – toate acestea reprezintă un dramatic tablou al tranziţiei politice, reprezentare aspră a unei scriitoare îndrăzneţe, lucide cum este Voichiţa Pălăcean-Vereş. În ciuda „cutumelor“, a istoriilor  diferite, a credinţelor şi  convingerilor politice diferite, autoarea găseşte „jos, în popor“,  toleranţa, echilibrul, înţelepciunea, spiritul de întrajutoare – trăsături umane care lipsesc aproape cu totul în colectivul de profesori al liceului din Huedin (în carte, „Oraşul Mic“ sau „Orăşelul“) unde protagonista, Irina Peter, îşi desfăşoară activitatea profesională. Există un cumpăt, o prudenţă (şi) la oamenii „cu carte“ (intelectualii), riscând, totuşi, aceştia, după 21 mai 1990, să se supună, la vot, „ oarbei majorităţi“ şi să ajungă, din punct de vedere financiar, „la periferia societăţii“. În acest punct, autoarea recurge la un artificiu în ceea ce priveşte realitatea istorică a primelor alegeri democratice, desfăşurate, de fapt, în 20 mai, în „Duminica Orbului“, plasându-le în ziua Sfinţilor Constantin şi Elena. În roman apare o disecare, plină de îndrăzneală, a  monolitului comunist, aşa cum rar ne-a fost dat să vedem în literatura tânără de azi: oameni săraci şi simpli refugiindu-se în secte religioase; elevi părăsind şcoala pentru a munci; studenţi aşteptând o „altă deschidere“ şi profesori făcând pariuri asupra puciului de la Moscova  şi asupra  destinului lui Gorbaciov – toate acestea reprezintă admirabile, dense pagini ale realităţii de după 1989.”- Constantin ZĂRNESCU

O prezentarea a romanului „O picătură de sânge” realizată de editura „Limes”:

„Un roman palpitant, care urmăreşte relaţiile părinţi-copii din numeroase perspective. Suspansul ţine cititorul cu sufletul la gură de la prima la ultima pagină.

În anul 1995, familia Vancea din Cluj-Napoca descoperă întâmplător că băieţelul lor, Vladimir, în vârstă de 7 ani, a fost schimbat în maternitate cu alt copil.

Ilinca şi Vlad Vancea fac tot posibilul să repare greşeala comisă în maternitatea „Dominic Stanca” în 1988. Dar demersurile pentru regăsirea fiului pierdut se pot întoarce împotriva lor, existând riscul de a-l pierde pe Vladimir.

Romanul combină tehnicile romanului clasic cu elementele prozei moderne. Vasta anchetă a detectivilor amatori în găsirea fiului natural devine pretextul sondării sufletului uman, a relaţiilor interumane şi a capacităţii individului de a face faţă provocărilor morale, legale şi psihologice. Nici o piedică nu este de netrecut pentru cel care simte că, din depărtare, este strigat propriul sânge.”

În legătură cu „Colecţionarul de cactuşi”:

„Scrisul Voichiţei Pălăcean- Vereş este un semn limpede de maturitate epică, de o anume parcimonie pozitivă în alegerea cuvintelor, a felului în care se aşează în întâmplări, necomentate, dar prin încărcătura dramatică apte de a vizualiza şi de a mişca conştiinţe.”- Cornel Udrea

Voichiţa Pălăcean- Vereş este absolventă a Liceului de Filologie-Istorie “Ady-Şincai” (1986) şi a Facultăţii de Litere (1990) din Cluj-Napoca. A lucrat ca profesor titular de limba română la Liceul “Octavian Goga” din Huedin (1990-1992), apoi ca redactor la Editurile “Interferenţe”, “Tipolux”, “Mesagerul”, “Napoca Star”. Este redactor-şef la Editura Napoca Star din Cluj-Napoca.

Alexandru Petria

Număr de vizualizări :1808


Comenteaza

Sunt permise comentariile oricărei persoane, fără discriminări pe criterii de rasă, sex, etnie, opţiune şi apartenenţă politică sau religioasă. Limbajul vulgar şi trivial în subsolul textelor nu este permis. Nu sunt permise opiniile calomnioase rasiste/şovine/xenofobe. Nu sunt permise atacuri la persoană în subsolurile textelor, ele sunt exclusiv pentru comentarii, critică literară, păreri despre text, dezbateri, etc. În caz contrar, ele vor fi scose din baza de date, fără nici o explicaţie din partea AgentiadeCarte. ro