La Editura Dacia XXI, în colecţia “Scriitorii la ei acasă”, a apărut volumul de interviuri “Mărturisiri şi judecăţi plurative” de Ştefan Ion Ghilimescu.
“Sunt un spirit curios şi de multe ori ceea ce aflu din cǎrţi sau ceea ce aud de la alţii – în special, despre literatori şi athanorurile lor – departe de a-mi satisface pe cât aş vrea dorinţa de a şti cu adevǎrat cum sunt ei şi cum scriu, mǎ împing irepresibil spre cǎutarea unei cǎi de a stabili contacte nemijlocite cu aceste personalitǎţi şi a dialoga. Pe de altǎ parte, în calitate de critic literar, bunǎoarǎ, îmi place la fel de mult sǎ îmi astâmpǎr nevoia de înţelegere, descoperind sau inventând pe celǎlalt prin ceea ce, ca alteritate (Je suis un autre), în bunǎ mǎsurǎ el preexistǎ în mine. Interesat deopotrivǎ de procesul facerii artistice a valorilor operei, dar şi de istoria devenirii creatorului/producǎtorului (Valery), cǎutând sǎ îl apropii şi sǎ îl înţeleg pe celǎlalt, la un moment dat, am realizat cǎ nu evenimentele anodine ale vieţii literare mi-au furnizat prilejul unor întâlniri semnificative, ci, mai curând, “norocul”, ori un fericit concurs de împrejurǎri imprevizibile… Nu vreau sǎ trec peste acest amǎnunt, fiindcǎ, oricât ar ţine de anecdoticǎ, hazardul are şi el, cum grano salis, un rol în alegerea numelor de personalitǎţi convocate într-o carte plinǎ, altminteri, în sens clasic, de fapte de istorie literarǎ… Imi vine în minte , pe moment, şi vreau sǎ povestesc aici în fugǎ cititorului, dupǎ trecerea multor ani, cum i-am întâlnit la Mircea Nedelciu, în fosta Librǎrie “Cartea Românescǎ” din Bucureşti, pe la începutul anilor ’90 ai secolului trecut, pe Alexandru George şi Alecu Paleologu. Era o zi de iarnǎ friguroasǎ, iar frumoşii crai, în paltoane şi purtând amândoi pe cap cǎciuli boiereşti înalte, discutau nestingheriţi despre… fotbal. Cǎutam, îmi amintesc, traducerea cǎrţii lui Paul Bourget despre criticǎ şi doctrinǎ (cineva imi şoptise cǎ apǎruse la C.R.!). Auzindu-mǎ punându-i întrebǎri despre ea lui Mircea Nedelciu, cei doi boieri, întorşi pe jumǎtate cǎtre mine, au deschis o discuţie (la care mǎ fǎceau, elegant, martor!) despre “polivalenţa” scriitorului francez (poet, prozator, eseist) şi “academician”! (Al. G.). Apoi “Conu Alecu” şi-a amintit de romanul Amantele aristocrate pe care îl citise în fascicole direct din francezǎ şi pe care spera sǎ îl mai aibǎ în bibliotecǎ… Cu vocea-i inconfundabilǎ, graseind uşor, Alexandru Paleologu m-a întrebat dintr-o datǎ de ce mǎ intereseazǎ un “grafoman minor ca Paul Bourget”. Am rǎspuns cǎ vreau sǎ ştiu pur şi simplu mai mult despre el decât aflasem din volumul colectiv de Scriitori strǎini îngrijit de Gabriela Danţiş. Nu cunoşteau cartea nici unul nici altul şi, cu atât mai mult, pe autoarea ei care impreunǎ cu alte douǎ cercetǎtoare se aflau probabil cu opul respectiv la momentul debutului. Minor sau nu (personal, nici astǎzi nu mǎ pot pronunţa în chestie!), Bourget, în orice caz, m-a legat definitiv de atunci , mai ales, de Alexandru George cǎruia îi citisem la vremea respectivǎ şi Marele Alfa şi Mateiu Caragiale. Nu e, desigur, scopul unui pretext de prefaţǎ precum acesta sǎ depene amintiri, însǎ, aproape fǎrǎ excepţie, pe toţi sciitorii intervievaţi în cartea de faţǎ i-am cunoscut printr-o întâmplare sau sub semnul unei voinţe şi dispoziţii sufleteşti prepotente. In poarta casei pǎrinteşti din Moroienii Dâmboviţei, dupǎ 43 de ani de exil, de exemplu, Alexandru Ciorǎnescu m-a “recunoscut” şi m-a îmbrǎţişat fǎrǎ sǎ ne fi vǎzut vreodatǎ pânǎ atunci… Când am devenit, în ciuda diferenţei de vârstǎ dintre noi mai apropiaţi (anul acesta, marele savant umanist ar fi împlinit 100 de ani !) s-a mirat şi domnia sa de “poznǎ “.
Aşa cum cititorul atent sper cǎ va observa, cele 17/18 dialoguri incluse aici sunt tot atâtea convorbiri şi întrevederi, sau de ce nu? interviews, tot atâtea oneste prilejuri pentru mine de a-l determina pe interlocutor sǎ lase la o parte rezervele şi convenientele unei fireşti poziţii scriitoriceşti pentru a da cu sinceritate expresie (chiar şi temperamental !) modului propriu de a fi şi a gândi în literaturǎ şi în viaţǎ. Autenticitatea destǎinuirilor şi naturaleţea depoziţiilor privind actul creaţiei, vreau sǎ subliniez, au ţinut deliberat alǎturi de factologia implicitǎ a dezvǎluirilor prim-planul tuturor convorbirilor avute cu un mǎnunchi de exponenţi ai vieţii literare româneşti. Plecând de la exigenţa unui atare deziderat, m-am strǎduit pe cât mi-a stat în putinţǎ (recitind şi recapitulând în faza de documentare a interviului universul operei fiecǎrui autor – de fiecare datǎ când a fost cazul ) sǎ gǎsesc acele întrebǎri care sǎ lase în voie întreagǎ libertatea jocului liniilor de forţǎ ale confesiunilor, opinilor, reacţiilor, atitudinilor şi judecǎţilor (pluralia tantum) de a se asocia şi a prefigura, cu toatǎ greutatea specificǎ, o identitate creatoare egalǎ cu sine şi cu timpul sǎu… Nu judecǎţi plurative în sensul logicizǎrii onticului ca în filozofia russel-ianǎ, de pildǎ, va gǎsi cititorul în aceastǎ carte, ci spectacolul intelectual liber şi fascinant al formǎrii, instaurǎrii şi devenirii proiectului operei artistice prin maieutica inversǎ a lui a spune despre a face.
Întrucât, în marea lor majoritate, confesiunile încredinţate acestor pagini au fost fǎcute spre sfârşitul ultimului deceniu al secolului al XX-lea şi începutul mileniului trei, voi recunoaşte cu francheţe cǎ mediatorului lor nu i-a fost strǎinǎ ideea şi nu a acolit, ca provocare, pariul etalǎrii valorii lor de document şi mǎrturie la rǎscruce de vremi. Constructul cultural rezultat, de o anume coerenţǎ, sper, în ciuda diversitǎţii mǎştilor literare (şi aici nu trebuie ignorat nici ansamblul metalimbajului enunţurilor şi referinţelor interogatoare), va putea oferi noilor generaţii de literatori câteva repere pentru înţelegerea şi judecarea viitorului trecutului oricǎrei, în fond, contribuţii privind avatarurile instituirii actului scriiturii.”, a scris autorul în prefaţa cărţii.
