“Literatura e atunci când scrii că ești Dumnezeu și devii Dumnezeu”

mart. 20th, 2011 | By | Category: Studioul de carte

Andrei Ruse a publicat, de curând, un nou roman, “Dilăr pentru o zi, Editura Polirom, colecţia “Ego.Proză”. Cei interesaţi să afle mai multe despre o lume cu poliţişti, narcotice, idile şi aventuri, tensiuni şi neprevăzut, pot lectura câteva opinii ale autorului despre acest volum, într-un interviu acordat Andrei Rotaru, în exclusivitate pentru AgenţiadeCarte.ro

Volumul “Dilăr pentru o zi, Editura Polirom, colecţia “Ego.Proză” îi este dedicat lui George Vasilievici (1978-2010). În ce fel ţi-a influenţat scrisul şi ce fel de perspective ţi-au deschis discuţiile despre literatură avute cu el?

Ar fi atât de multe de spus și dacă stau să mă gândesc bine eu și George nu ne-am văzut decât de vreo 3-4 ori în viața asta. Dar aceste întâlniri, în special cea din vara lui 2008, la Constanța, când m-a găzduit pentru câteva zile, m-au marcat teribil. Nu a fost vorba despre vreo influență neapărat sau despre cine știe ce schimbări de perspectivă, cum spui tu, ci de o regăsire a doi oameni care aveau atâtea lucruri în comun, aceeași viziune dementă, dacă îmi permiți, asupra artei în general, nu doar asupra literaturii. Iubirea pentru nou, pentru provocator, pentru deschiderea totală, aproape de nebunie, într-un text, să zicem.

În acele trei zile la Constanța ne-am citit împreună din romane, ne-am demolat și remontat textele, am băgat filme după filme, am împărțit autorii preferați, ne-am pus sufletul pe tavă într-un final, și cred că fiecare a luat de la celălalt ceea ce avea nevoie atunci. Nu știu cât am putut să-i dăruiesc, dar pot spune ce am primit eu: elanul și bucuria aceea nebună de a scrie, de ficțiune, de creare a unor lumi cu totul noi, înzestrate cu puterea de a schimba.

În toată adunătura asta de scriitori, care caută premii, laude, statistici și cine știe ce alte trofee, George Vasilievici mi-a dat curajul să intru și mai mult în mine și să scot, așa cum pot (că scriitor devii, nu te naști, sunt atâtea de învățat), chinuitor de multe ori, partea aceea liberă în cel mai pur sens al cuvântului. Și tot el m-a învățat că dacă vreau să merg pe “mâna” scrisului, atunci trebuie să renunț la orice altceva și să mă dedic cu totul literaturii. Cu fiecare celulă. Și exact asta am și făcut.

Nu vreau să spun acum cuvinte mari, nu vreau nici să par patetic, dar vestea morții lui m-a demolat. Oamenii frumoși, cu adevărat frumoși sunt, din păcate, atât de cruzi și de fragili. M-am gândit că singurul lucru pe care-l pot face în amintirea lui este să-i dedic cartea. Cartea pe care el ar fi trebuit s-o citească primul (a apucat doar câteva fragmente). Cartea care, culmea, a apărut la editura la care visa și el să ajungă. Cartea care ar fi încheiat un ciclu pentru mine, și, discutam cu el, mai în glumă, mai în serios, să ne apucăm mai târziu de un roman împreună.

Dacă e un om care a avut o influență asupra felului în care privesc literatura (și nu numai), el este George. Literatura e atunci când scrii că ești Dumnezeu și devii Dumnezeu, nu pot să uit cuvintele-astea ale lui.

Personajul principal al cărţii, Radu, poliţist la Antidrog, nu suportă starea de a se simţi doar “bine”, „OK”, mediocritatea dintre cei doi poli ai calificativelor maxime sau minime. Care este parcursul de la acestea, la cele care-i cresc adrenalina şi starea de confort psihic sau material?

Radu este un fel de personaj simbol, el trăiește drama clasică a acestui secol, o dramă bine controlată de sistemul în care trăim, de legile, fundamentele și, mai ales, mentalitățile unei societăți second hand. Radu a încercat să facă totul ca la carte și și-a dat seama că asta nu l-a dus nicăieri, l-a transformat într-un om gol, aproape mort.

Ceea ce se schimbă apoi la el este viziunea asupra propriei sale vieți. El primește din acea lume ciudată a unor drogați destul de trăsniți alte puncte de vedere. Și, evident, asta îl dă puțin peste cap și îl face să-și pună întrebări serioase legat de ceea ce ar trebui el, ca polițist, să facă.

Cu ajutorul unor substanțe (bune sau rele, nu le-am judecat în vreun fel și nu despre asta este romanul), intră într-o altă dimensiune, la început în cea a sincerității brute față de el însuși (oglinda) și… mai multe vreau să fie descoperite în carte. 🙂

Relaţiile lui cu soţia şi cu fiica sunt tensionate în mare parte a timpului. Cum e să alegi un tip de familie, să intri în pielea fiecărui membru şi ce implică asta?

Cred că relațiile dintre membrii familiei polițistului sunt relativ ok (cu mici probleme, evident, cine nu le are?), doar că Radu își complică singur existența și exagerează conflictele datorită nemulțumirilor față de el însuși.

Pentru mine a fost foarte important ca de aici să pornească dorința lui de a schimba rapid lucrurile, de a avansa prinzând un dilăr de droguri, toată această tensiune îl motivează să intre îl lumea pe care eu am vrut s-o prezint din punctul de vedere al unui necunoscător.

N-am ales un anumit tip de familie, nici n-am insistat mult pe acest subiect, doar cât să mă pot folosi să-mi împing personajul în diverse situații. Dacă stau să mă gândesc, problemele lor sunt “clasice”: criza bărbatului undeva la 40 de ani, conflictul dintre femeia modernă și cea casnică, nu în ultimul rând, discrepanța dintre generații.

Haios a fost într-adevăr să reușesc să intru în mintea fiecăruia. Și am făcut-o destul de lejer, eu stau des de vorbă cu oamenii, orice fel de oameni, pentru a căuta să înțeleg puncte de vedere cât mai diferite. Să pot vedea o imagine din toate unghiurile, în special din cele cu care nu sunt de acord. Și cred că asta m-ajută cel mai mult în scris.

Subiectele volumelor de până acum sunt ancorate în realitatea zilelor noastre.

Ok, subiectele sunt actuale, dar cred că realul acesta e doar un punct de pornire. Într-adevăr, îmi place să tratez “probleme” de azi, preferabil chiar și de mâine, asta pentru că și eu sunt atras de literatura “proaspătă”. Îmi place cotidianul și găsesc în el conflicte infinite, pe care îmi place să le analizez, să le dezbat, să provoc prin simplitatea unei situații și să o duc mult mai departe, dacă se poate, în fantastic.

Ai debutat cu poezie, la Editura Vinea, cu “BlackJob”, în 2007, apoi în 2008 ai publicat “Soni”, la Editura Tritonic. Ce părere ţi-ai făcut despre lumea literară, odată ce ai luat contact şi cu lucrurile mai puţin plăcute care stau în spatele malaxorului editorial? La ce te aşteptai când ai debutat şi cum au decurs lucrurile ulterior?

Despre lumea literară numai de bine. Încerc să o evit cât de mult pot; momentan mai am însă niște proiecte (Boomlit.com, Clubul de Lectură) pe care vreau să le duc la capăt și inevitabil mă mai lovesc de tot felul de personaje din ea. Sper să mă mai țină nervii.

Exceptând câțiva oameni cu adevărat excepționali, lumea literară mă plictisește teribil. Sunt mult prea multe orgolii și mizerii.

În ce fel te-a ajutat scrierea romanului “Soni”, pentru ceea ce a urmat?

Enorm, pentru că în SONI am învățat să scriu. În primul meu roman am experimentat foarte mult (poate prea mult), mi-am dat seama unde am greșit în primul rând sau unde m-am complicat aiurea, nu în ultimul rând contactul cu publicul larg m-a schimbat foarte mult. Nu știu neapărat în ce sens, uneori situația chiar mă depășise și mi-a luat ceva timp să mă regăsesc, nu eram obișnuit cu așa ceva, dar per total am învățat foarte multe de la cititori.

De ceva vreme moderezi un Club de lectură, în Shift Pub din Bucureşti (Str. Eremia Grigorescu, nr. 17). Cum îţi alegi invitaţii şi de la ce fel de necesitate a pornit acest Club de literatură?

Păi, în afară de câteva cenacluri (vorbesc numai de București), nu am văzut să existe un loc unde un autor să vină să citească din ultima sa carte, de exemplu, și să vorbească despre ea, s-o prezinte. Din punctul lui de vedere, asta mă interesează cel mai mult.

Invitații mi-i aleg în funcție de ultimele proiecte care apar, vreau lucruri proaspete la Clubul de Lectură.

E foarte important că a început să se formeze deja un public și că de-a lungul timpului tot vin oameni care nu fac parte din strâmta lume literară. Ci oameni care citesc, față în față cu autori pe care-i vor descoperi sau autori deja preferați (îmi amintesc ce îmbulzeală a fost la edițiile cu Octavian Soviany sau Nora Iuga și Valeriu Mircea Popa).

Fiecare seară aduce ceva nou. Este și o atmosferă foarte caldă în Shift.

Iar CdL nu se termină în Shift Pub, există întotdeauna video-interviurile sau înregistrările integrale, care sunt puse pe net și preluate apoi de foarte multe site-uri de profil cultural, zeci sau chiar sute de fotografii pe Facebook șamd.

Încerc să creez seri care să pună în lumină autorii și cărțile lor, și toate acestea să rămână în timp pentru pasionații de literatură și nu numai, de artă, în general.

Ce alte proiecte mai ai în derulare?

Ca de obicei, cel mai complicat proiect la care voi lucra întotdeauna rămân eu.

Viitorul sună bine, dar momentan sunt într-o pauză binevenită, nu îți pot spune ceva concret, nici eu nu am habar. Idei sunt multe – în proză, în poezie, și-n online și offline.

Număr de vizualizări :2782


One Comment to ““Literatura e atunci când scrii că ești Dumnezeu și devii Dumnezeu””

  1. […] Am acordat un interviu recent Andrei Rotaru pentru Agentiadecarte.ro, il puteti citi integral aici, mai jos am acel raspuns in care explic de ce romanul ii este dedicat lui George. Volumul […]

Comenteaza

Sunt permise comentariile oricărei persoane, fără discriminări pe criterii de rasă, sex, etnie, opţiune şi apartenenţă politică sau religioasă. Limbajul vulgar şi trivial în subsolul textelor nu este permis. Nu sunt permise opiniile calomnioase rasiste/şovine/xenofobe. Nu sunt permise atacuri la persoană în subsolurile textelor, ele sunt exclusiv pentru comentarii, critică literară, păreri despre text, dezbateri, etc. În caz contrar, ele vor fi scose din baza de date, fără nici o explicaţie din partea AgentiadeCarte. ro