“O carte de poezie este peste tot în lume privită ca un lux şi tratată cu suspiciune de editori”

ian. 2nd, 2011 | By | Category: Studioul de carte

La Editura Vinea a apărut în anul 2010 volumul bilingv “Fiul Sunetului. The Son of Sound” de Carmelia Leonte, care cuprinde 33 de poeme în română şi în engleză, în traducere proprie. Andra Rotaru a dialogat cu Carmelia Leonte, în exclusivitate pentru AgenţiadeCarte.ro despre acest volum, dar şi despre deschiderea publicului către poezie, în momentul de faţă.

Cel mai recent volum al tău, “Fiul Sunetului”, Editura Vinea (2010), a apărut în ediţie bilingvă, română-engleză. De ce ai optat pentru traducerea poemelor?

E ușor de bănuit de ce am optat pentru traducerea poemelor. Ca să le fac accesibile cât mai multor oameni. În micile mele călătorii am simțit nevoia unei cărți de vizită de acest gen. Iar publicarea unui volum exclusiv într-o limbă străină e prea costisitoare și nu se justifică prea mult, doar nu călătoresc toată ziua și nu întâlnesc sute de iubitori de poezie. (Am o carte tradusă în engleză de Michael Waters și Mihaela Moscaliuc, apărută în California și bine prizată în mediul studențesc de acolo. Dar eu am primit numai câteva exemplare și le-am epuizat de mult. Tirajul a fost mic pentru că nici în America nu umblă câinii cu colaci în coadă. O carte de poezie este peste tot în lume privită ca un lux și tratată cu suspiciune de editori, care o văd ca pe o ”gaură neagră” în bilanțul lor.) Afară oamenii sunt curioși să te cunoască, să afle ce scrii. Aici românii par plictisiți de prea multă poezie sau chiar dezinteresați cu totul. Dacă îmi permiți să divaghez puțin, în țările civilizate intelectualii sunt mult mai politicoși, mai deschiși în toate domeniile. Deci, nu e vorba că i-ar interesa în mod special poezia, ci vor să cunoască orice ofertă de carte și de dialog. Au o politețe intelectuală înscrisă în ADN, ceva ce nu se învață la școală și nu se desprinde din cărți. Mă refer mai ales la elvețieni, care au fost o revelație pentru mine în materie de politețe. La noi, din păcate, se trece brusc de la politețea cea mai onctuoasă la bădărănia cea mai crasă, ceea ce înseamnă că politețea este falsă. În Occident politețea este un fel de a fi și prin asta se detașează de celebra definiție a acesteia, ca fiind o sumă de reguli sociale îndeplinite formal, cu falsitate. La ea acasă civilizația arată altfel și politețea este o formă de umanism, de înțelegere a celuilalt, de acceptare și de prețuire. În România deseori am impresia că până și aceptarea este falsă și se face numai prin constrângere (că așa impune legea, nu poți să dai în cap cuiva pentru că nu îți este simpatic, el sau preocupările lui). Această stare de lucruri este cu atât mai tristă cu cât noi ne declarăm creștini într-o proporție covârșitoare și deplângem secularizarea occidentală. Dar să fim niște creștini bădărani sau nepăsători sau intoleranți ni se pare ok, e chiar un ideal de viață! În felul acesta ne dovedim credința…

Uneori străinii lasă impresia că îi interesează cu adevărat viața ta, ocupațiile tale, ce reprezinți în lumea din care vii, cum vezi tu lumea în care te afli. De asta am vrut o ediție bilingvă. În plus, nu se înțelege clar din întrebarea ta, dar am făcut chiar eu traducerea textelor, ceea ce înseamnă un exercițiu intelectual (poate chiar spiritual) demn de interes. Fiecare se vede pe sine în limba în care s-a născut, visează și scrie în această limbă. A încerca să te traduci pe tine însuți presupune să ai puterea de a te vedea din afară, așa cum te-ar privi un străin. Asta într-o primă etapă. A doua, neapărat necesară, este să te apropii de tine pe aceste căi nestrăbătute, să te visezi cu ochii deschiși într-o lumină nouă. Este un exercițiu de autocunoaștere.

Cum ţi se pare în momentul de faţă publicul cititor de poezie? Care crezi că sunt reperele şi criteriile unui om care intră într-o librărie şi vrea să aleagă un volum  de poezie?

Întrebarea aceasta mă emoționează pentru că mi se pare foarte naivă. Sau poate că tu, Andra, ai calități remarcabile mai puțin cunoscute, mă refer la  puterea de a transfigura realitatea, în numele speranței. E frumos pentru că așa cred eu că trebuie să fie un poet. În ceea ce mă privește, totuși, cenzura lucidității este foarte aspră și funcționează ca o ghilotină a speranței. Despre care public de poezie vorbim? Crezi că există un asemenea public? Eu nu cred asta. Cine  e omul care ar intra în librărie cu gândul să aleagă un volum de poezie? Eu nu îl cunosc… deci nu am de unde să știu ce criterii ar avea. Poate totuși există dar eu nu l-am văzut. Nici măcar cărți de poezie nu prea am văzut. E suficient să intri într-o librărie Humanitas, de exemplu, și o să ți se spună de la obraz că nu au cărți de poezie întrucât nu se cer. Aici e un cerc vicios pentru că, dacă nu oferi, dacă nu le faci vizibile, cărțile nici nu se vor căuta. Se uită pur și simplu de existența lor. Dar dacă totuși s-ar căuta, pentru publicul larg cu siguranță funcționează criteriul vizibilității. Un poet ca Adrian Păunescu ar fi foarte căutat pentru că e cunoscut și versurile lui sunt ușor de înțeles. Grigore Vieru aud că se cumpără ș.a. Oamenii simpli vor căuta întotdeauna poezii fără un mare grad de încifrare, texte care nu necesită cine știe ce cultură poetică, gust format, ci mai ales sensibilitate, tristeți în care să ne regăsim (și de astea chiar nu ducem lipsă!),  poezii care merg la inimă și pot fi memorate ușor. Tu, Andra, mă întrebi de public, dar eu cred că nici noi, poeții, nu ne mai citim reciproc. Ce pretenție să avem de la public? Nu generalizez pentru că sunt și multe excepții (eu însămi sunt o excepție, cu scuze că mă dau de exemplu!, evident, și tu… deci, două excepții într-un spațiu restrâns), repet, nu generalizez, dar deplâng o stare destul de răspândită. Poeții habar n—au unii despre alții. De multe ori sunt motive obiective, care țin de tirajul redus, comunicare slabă sau inexistentă, bani puțini. Alteori motivul este autosuficiența, conștiința exacerbată a propriei valori. S-ar părea că poeții sunt închiși în propria poezie ca într-o cușcă pe pereții căreia au scris tone de măscări, să se răzbune pe lumea proastă și rea, care nu îi înțelege și nu îi dorește, sau ca într-un palat aurit în care se simt împărați opulenți, desăvârșiți în destinul lor exemplar, dar oricum asta îi face impenetrabili la poezia altor poeți, ei nu se citesc cu adevărat și cu generozitate decât pe sine. Îți mulțumesc că nu m-ai întrebat nimic despre poeții-critici dar uite că tot spun ceva. De multe ori autorii de poezie sunt pur și simplu incapabili să înțeleagă alte genuri, structura lor interioară fiind impregnată cu lirismul propriu. Nimic nou sub soare, situația asta o evoca în urmă cu ceva timp Maiorescu. Ea pare depășită acum, când a apărut o pleiadă de poeți critici și chiar viceversa, critici-poeți. Și totuși… Am mereu impresia că poeții scriu despre sine când scriu despre alții (este și cazul meu –  semnez recenzii cu un acut sentiment de vinovăție pentru că mă întreb în ce măsură am făcut un act de dreptate folosindu-mă de un altul pentru a mă explica pe mine? Chiar dacă în plan uman gestul meu este bun, cât contează el oare profesional vorbind?). Într-un fel, e firesc să fie așa, condiția poetului actual este superbia, și nu umilința. El se crede stăpân peste imperiul pe care l-a creat și asta îi dă o beție… să nu o numesc de cuvinte, dar o beție a puterii, o stare de excelență, reală sau închipuită, la care nimeni altcineva nu poate ajunge. Așa și este. Cine îl poate urmări în imaginația lui? E un domeniu privat. Culmea este când devine public și încearcă să își impună rigorile într-o lume deja suprasaturată de tipare. În orice caz, vreau să părăsesc această temă a lipsei obiectivității pentru că risc să mă acopăr de truisme. Sigur că orice judecată de valoare este subiectivă, atât timp cât este emisă de un om. Ar trebui să existe criterii operante, dar se pare că acestea s-au cam pierdut și gustul estetic este în grav pericol. Li se întâmplă și criticilor adevărați, că doar și ei sunt oameni… Adică până și criticii sunt oameni!

Cum era peisajul literar în momentul debutului tău şi cum ţi se pare cel de acum?

Dacă mă crezi că nu aș vrea să vorbesc despre momentul debutului meu… În primul rând pentru că e un ”moment” foarte incert, desfășurat pe durata a cel puțin un deceniu, dacă nu mai mult. Apoi pentru că înseamnă să intru într-o zonă cenușie, să nu o numesc crepusculară, pe care mă străduiesc să o uit. Și nu în ultimul rând din neîncredere. Nu cred că un tânăr din ziua de azi m-ar putea înțelege, ci i s-ar părea că arunc pe seama societății în care mă aflam nereușitele mele. Îl asigur pe un asemenea tânăr că, dacă s-ar trezi în lumea în care m-am format eu ca om și intelectual, nu ar vrea decât să se culce repede la loc. Ar spune: ”Ce e coșmarul ăsta? Să dorm repede ca să se termine și să mă pot trezi liniștit.” Au fost și avantaje, care țin de calitatea textelor, de profesionalism. Pe vremea aceea erau câteva edituri de stat și publicarea unui tânăr poet însemna ceva important pentru că acel poet trebuia să obțină girul unui juriu de specialitate, care vota manuscrisul pentru că îl considera bun, nu pentru că tata are bani sau poetul s-a ”învârtit” pe lângă un sponsor generos. Acum, în noianul de cărți care apar, e greu să descoperi ceva de valoare pentru că valul este uriaș. Nu spun că nu se  descoperă, dar pot trece neobservați poeți buni pentru că disponibilitatea criticilor este greu încercată, ei ar trebui să fie niște supra-oameni, niște super-eroi ai sincerității și dezinteresului, care să deschidă fiecare carte cu aceeași candoare și cu aceeași curiozitate de care ar da dovadă dacă în lume nu ar exista decât poetul respectiv. Și alți doi-trei, că totuși e nevoie de comparații. În realitate, criticii cred eu că trăiesc drama unui stres cumplit, cel de supra-solicitare.  Și mai mult, ei (ca și noi) au sentimentul unei realități scăpate de sub control.

S-a spus de prea multe ori că în perioada ceaușistă scriitorii rezistau cenzurii politice și acum a intervenit cenzura economică, la fel de dură. S-a spus de prea multe ori ca să mai repet și eu. Totuși cenzura economică nu e destul de aspră, de vreme ce se găsesc bani pentru cărți proaste. Sau e aspră dar funcționează haotic… S-au făcut nedreptăți uriașe și atunci. Sistemul de stat era limitat, nu puteau pătrunde prea mulți. Așa încât și atunci mulți poeți buni rămâneau pe dinafară. Nu erau chemați la marele praznic. Se mai practica și debutul la ”groapa comună”, adică într-o plachetă se publicau mai mulți poeți, fiecare cu câte un grupaj de versuri. Așa am debutat și eu, în 1986, la editura Junimea. Debutul acesta mi-a provocat multă tristețe, mai ales că numele meu era greșit pe copertă. Cineva mă botezase ”Cornelia”. Nici măcar nu eram eu acolo! Am considerat că merit un adevărat debut, așa că am depus manuscrisul la aceeași editură, unde a așteptat… zece ani. Și nici nu a fost publicat! În 1996, la recomandarea poetului Cezar Ivănescu, manuscrisul a fost preluat de editura Helicon din Timișoara unde a apărut într-o lună. Directorul Ioan Iancu, Dumnezeu să-l odihnească, m-a chemat la Timișoara în mod special, să mă cunoască și să mă felicite.

În concluzie, mereu e ceva de învins, un rău uriaș, care amenință să ne înghită. Ne străduim să-i facem față, cât putem…

Elementele lumii acesteia devin în poezia ta fie semne ale unei alte lumi, fie simboluri cu încărcătură divină. Din când în când, însuşi autorul se percepe din interiorul lor, iar alteori priveşte către lume, protejat de acestea.

Pentru a răspunde remarcii tale sunt din nou nevoită să fac o acoladă biografică. În comunism toți eram atei. Bisericile erau goale și cei puțini care aveau curajul să se declare credincoși erau numiți ”obscurantiși”, deși politica oficială a Partidului Comunist era una de toleranță față de culte. Dar în același timp se dărâmau biserici și se arestau preoți, cum bine știi. Pe noi, copiii de atunci, profesorii ne învățau la școală că nu există Dumnezeu. Pentru mine Dumnezeu era un concept foarte nebulos, niciodată lămurit de nimeni, așa că m-am declarat imediat atee, la o oră de dirigenție, în clasa a V-a, deși nu știam prea bine ce înseamnă acest cuvânt, dar dacă profesorul meu era ateu, cum puteam fi eu altfel? Când am ajuns acasă m-am uitat în dicționar și am respirat ușurată. ”Dumnezeu? E cineva abstract de care mă pot lipsi”. Așa gândeam atunci și așa am continuat să gândesc mult timp după aceea. Dar mai târziu, când colții maturității încep să se arate, vin și tot felul de încercări prin care noi suntem treziți la realitatea imediată, în deplină concordanță cu cea de apoi. Într-o zi am simțit prezența lui Dumnezeu în viața mea și de atunci nu mă mai îndoiesc. Sigur că tot ce ne înconjoară sunt semne ale înțelepciunii divine. Dacă transpare acest adevăr din ceea ce scriu, eu nu pot decât să mă bucur.

Cum a luat naştere acest volum?

Cum a luat naștere ”Fiul Sunetului”? Cred ca am și răspuns. Este rezultatul unui lung proces de maturizare și al efortului de a înțelege lumea în care mă aflu. Societatea în care suntem obligați să trăim ne trage mereu în jos, prin ură, invidie, bârfă și răutăți de tot felul. Procesul e cu atât mai periculos cu cât e mai insidios, mai perfid, greu de reprimat pentru că ți se întâmplă zilnic. ”Fiul Sunetului” reprezinta istoria rezistenței mele, care e mai mult un flash, adică un moment de inspirație de care mă agăț pentru a putea crede că sunt o ființă superioară, că am investitura divină despre care citim în Scripturi. Oamenii din jurul meu nu mă lasă să mă cred o ființă superioră, ei fac totul să îmi demaște inferioritatea. Nu-mi mai rămâne decât să admit că Dumnezeu are incredere în mine, că pentru El păstrez Chipul și câștig asemănarea. Credința, vezi bine, este indispensabilă pentru a supraviețui. Și mai departe… Această asemănare pentru mine se vede în scris. Așa a luat naștere cartea. Cât despre aspectul strict materal al apariției ei, nu pot trece sub tăcere numele lui Nicolae Tzone, cel care a găsit, în condiții de criză, resurse pentru a o tipări. Aceste resurse au fost în primul rând de ordin sufletesc, uman și profesional. Se vede că există solidaritate și între poeți, înțelegere reciprocă, multe cazuri fericite care contrazic presupunerile sumbre privind lipsa dialogului și a comunicării. Îi mulțumesc.

De ce ai ales ca “Fiul sunetului” să fie titlul volumului?

Titlul volumului nu e deloc întâmplător. ”La început a fost cuvântul”… Îmi imaginez acest început în primul rând sonor. Era multă tăcere și dintr-o dată Dumnezeu a vorbit. Nu era obligatoriu să facă asta, dar a făcut-o. Aș putea glumi puțin, dacă mi-e îngăduit, și să spun că de asta ne-a creat Dumnezeu pe noi, ca să nu vorbească singur… Pentru că nici existența noastră nu era obligatorie în creație. Se poate spune că suntem un experiment umoristic, Dumnezeu a glumit și ne-a făcut, dar cu dragoste și cu înțelepciune, să ne iubim, să fim fericiți, să ne bucurăm de viață. Să ducem umorul mai departe. Că am ales contrariul este acum problema noastră.  În orice caz, Dumnezeu nostru nu e un posomorât și un sadic care vrea de la noi multă suferință și mult chin, eu nu cred asta. Aici s-a ajuns pentru că am ales greșit. El vrea bucurie și muzică armonioasă… Sunete calde. Totul ar fi putut fi atât de frumos dacă am fi ascultat cu atenție sunetul… Dar să mă întorc la început, la cuvânt. Mi se pare un moment extraordinar, când istoria universului s-a schimbat brusc, din voință divină. Fiul Sunetului este și o parafrază după Fiul Omului, Fiul lui Dumnezeu. Este, deci, un titlu ambițios, poate chiar obraznic, pentru că se referă la un moment deseori imaginat de mine și niciodată înțeles pe deplin: cel în care s-a hotărât că omul va exista.

Unele poeme au titlul unor organe umane vitale, care devin cele mai fine receptacule pentru a putea simţi o putere atotstăpânitoare.

Te referi la poeme intitulate ”Ochiul”, ”Urechea” etc. Nu stiu ce să-ți zic pentru că nu vreau să zic! Mă pui în situația să fac și munca unui critic, pe lângă cea de poet. Lor ce le mai rămâne, dacă eu spun totul? O soluție ar fi să dau impresia că spun ceva fără să spun de fapt nimic. Hm… Buna soluție! Într-adevăr, ochiul, urechea sunt receptacule ale prezenței divine. Întreaga mea făptură este un astfel de receptacul. Dar, vezi tu, mă pui în situația delicată de a vorbi mereu despre mine, ceea ce nu-mi place. Absolut deloc! În general, lumea în care trăim, fiind creată de Dumneze, e firesc să poarte amprenta lui. Sunt cunoscute biografiile sfinților care se uitau uimiți la o floare, la un fir de iarbă, încercau să deceleze misterul vieții înscris în celulele unei frunze… Noi ne-am opacizat, ne-am înstrăinat de frumusețe și de asta ni se pare totul banal și plictisitor… Lumea însăși, care este un adevărat miracol, ni se pare urâtă, indescifrabilă și fără sens. Asta pentru că degradarea relațiilor interumane și a vieții în general funcționează ca un văl negru care ni se pune peste ochi. Noi vedem lumea așa cum vor ”ei” să ne-o prezinte, la știri, în filme tot mai violente, la ora de bîrfă, în diverse can-can—uri. Un poet e obligat să facă drumul invers, de inocentizare a lumii, să-i redescopere sensul și frumusețea, sunetul primordial. Un poet este ca un copil pierdut într-o lume a adulților, pe care el trebuie să îi educe. Sigur că nu e luat în serios, nu i se acordă niciun credit, ba poate i se administrează și câte o scatoalcă după ceafă, măcar din când în când, dar un adevărat poet, care este copilul primordial, nu renunță. Are o misiune de îndeplinit. Este mielul care va îmblânzi lupii.

Număr de vizualizări :2788


One Comment to ““O carte de poezie este peste tot în lume privită ca un lux şi tratată cu suspiciune de editori””

  1. iulia deloiu trif spune:

    te felicit ca dai dovada de intelepciune. intotdeauna am spus ca Dumnezeu (fara a fi blasfemitoare) e o fiinta cu un foarte dezvoltat simt al umorului…

Comenteaza

Sunt permise comentariile oricărei persoane, fără discriminări pe criterii de rasă, sex, etnie, opţiune şi apartenenţă politică sau religioasă. Limbajul vulgar şi trivial în subsolul textelor nu este permis. Nu sunt permise opiniile calomnioase rasiste/şovine/xenofobe. Nu sunt permise atacuri la persoană în subsolurile textelor, ele sunt exclusiv pentru comentarii, critică literară, păreri despre text, dezbateri, etc. În caz contrar, ele vor fi scose din baza de date, fără nici o explicaţie din partea AgentiadeCarte. ro