“Spiritul critic pe care îl aveau românii pe vremuri faţă de comunism s-a evaporat în faţa altor forme de îndoctrinare legate de societatea de consum”

nov. 7th, 2010 | By | Category: Studioul de carte

La Editura Polirom a apărut volumul “Domnul K. eliberat” de Matei Vişniec, în colecţia “Proză”. Acuzat cândva pentru o vină obscură, închis de ani buni într-un penitenciar cu misterioase ramificaţii subterane, unde se dovedeşte un deţinut răbdător şi conştiincios, Kosef J. se trezeşte într-o dimineaţă eliberat. Fără să-şi fi dorit. Fără să i se spună de ce. Fără să i se explice măcar ce presupune „a fi liber”. Andra Rotaru a dialogat cu Matei Vişniec, în exclusivitate pentru AgenţiadeCarte.ro, despre romanul “Domnul K. eliberat”.

Volumul “Procesul”, de Kafka, face parte din seria de cărţi care v-au influenţat parcursul scriitoricesc, pentru că se leagă şi de momentul plecării dvs. din România, în 1987 şi de libertatea nouă căreia trebuia să-i faceţi faţă. Care au fost etapele conştientizării şi adaptării la această eliberare? În ce mod, aceasta s-a făcut simţită şi în creaţia dvs.?

România lui Ceauşescu devenise treptat o închisoare din care toată lumea voia să plece. In ce mă priveşte, sentimentul că sunt închis a început să se dezvolte oarecum după terminarea facultăţii, în 1980. În perioada adolescenţei şi apoi în anii studenţiei cred că tinereţea funcţiona ca o rezervă inepuizabilă de otimism. În primii anii ai studenţiei, ca un provincial ce eram plecat de la Rădăuţi la Bucureşti, mă bucuram de marele oraş, de cultură şi de viaţă în general. Literatura, poezia, discuţiile de la Cenaclul de luni şi de la Uniunea Scriitorilor, la care se mai adaugă frisonul prieteniilor şi ale iubirii, erau tot atâtea spaţii de libertate. Personal nu am simţi că trebuie să plec decât destul de târziu, pe la 25 de ani. Erau, în jurul meu, oameni care reuşeau să călătorească în Occident şi rămâneau dincolo. Până prin 1982 însă ideea plecării nu mă perturbase, nu începuse să mă obsedeze. Şi îmi amitesc exact de momenul în care un regizor, un om mai vârstinic decât mine, mi-a spus la un moment dat, la o bere „Matei, dacă aş fi în locul tău ştii ce aş face? aş pleca în Occident”. Omul vorbea serios şi am simţit atunci, după acea frază, o frică enormă. A fost primul declic emoţional în materi de căutare a unei ieşiri din acea Românie care devenise un fel de mare închisoare cu un gardian şef sinistru, Ceauşescu.

Deşi până în 1982 nu-mi pusesem în minte să plec, scrisesem totuşi mai multe piese în care evocam ideea de libertate, şi mai ales raporturile dintre cel închis şi gardianul său. În piesa mea „Artur, osânditul”, de exemplu, personajul principal, Artur, condamnat la moarte, nu se revoltă nici o singură secundă împotriva sentinţei, dar se luptă cu ferocitate petru ca execuţia să fie organizată după toate regulile artei, cu eşafod, toboşari, public, covor roşu, etc. M-au interesat deci, încă din România, temele legate de complicitate, mai ales de complicitatea dintre călau şi victimă.

Volumul “Domnul K eliberat” se deschide cu episodul în care Kosef J. este eliberat, şi ritmul cunoscut, al fiinţelor din jurul lui pare să devină unul nou. Gardianul pe care-l recunoştea chiar şi după mers poartă o conversaţie cu el, iar ceilalţi deţinuţi par că nu-l mai observă. În ce fel, alienarea care s-a infiltrat în el, începe să parcurgă drumul invers, în ce fel simte reversibilitatea acesteia?

Să precizăm de la bun început că această carte este o operă de ficţiune. Există enorm de multe cărţi zguduitoare scrise de oameni care chiar au fost închişi, chiar au fost torturaţi, chiar au cunoscut infernul concentraţionar. Ce m-a interesat pe mine însă a fost scrierea unei fabule filozofice în care personajul principal nu prea ştie în ce constă libertatea. Nu a fost pregătit pentru ea sau nici nu şi-a pus mari probleme în legătură cu ea. Libertatea vine peste el aproape brutal, aproape pe nedrept. Cum îi explici culorile unui om care este orb din naştere? Iată o întrebare care m-a tulburat întotdeauna. Personajul meu începe să tatoneze drumul spre libertate la fel ca un orb. Ori, în aceste condiţii el nu se poate dispensa de gardieni, primii care îl vor ajuta să-şi construiască noul statul sunt chiar cei care l-au ţinut închis, l-au umilit şi l-au bătut. Acest tip de paradox a devenit o realitate în fostele ţări comuniste unde, după căderea (brutală şi neaşteptată a comunismului) victimele şi călăii s-au văzut în situaţia de a coabita…

Dialogurile deţinutului cu gardianul nu mai sunt doar unilaterale, iar comunicarea capătă şi o funcţie de tatonare, de instigare uşoară a gardianului. Care sunt primele semne ale unui om care realizează că poate să fie liber, după o lungă perioadă de detenţie? În ce fel i se schimbă limbajul?

În cazul personajului meu „detenţia” este mai degrabă o metaforă, de fapt el încearcă să se trezească dintr-o spălare de creier. Ce m-a interesat scriind acest roman a fost reflecţia în jurul îndoctrinării şi a diferitelor forme de îndoctrinare. Comunismul a încercat să ne îndoctrineze dar, în mod paradoxal, oamenii şi-au format repede nişte anticorpi eficienţi şi au rezistat acelei mari operaţiuni de formare a omului nou. Lumea eliberată de comunismul nu înseamnă însă şi una eliberată de alte forme de îndoctrinare… Observ astăzi că spiritul critic pe care îl aveau românii pe vremuri faţă de comunism s-a evaporat în faţa altor forme de îndoctrinare legate de societatea de consum. Romanul meu scris în 1988, când mă aflam abia de câteva luni în Franţa, a fost un exerciţiu de exorcizare pentru mine: am încercat, scriind o poveste extrem de neagră, să-mi imaginez cel mai mare rău pe care trebuia să-l evit. Ori, pentru mine, cel mai mare rău era pierderea lucidităţii şi a spiritului critic.

Ritmul constant al activităţilor din închisoare deveneau şi repere după care aceştia puteau identifica zilele săptămânii. De exemplu, duminica, deţinuţii lucrau în grădina de legume a penitenciarului. Există un firesc al activităţilor umane, în orice formă de detenţie?

Tot ce vă pot spune este că astăzi parcă nu-mi vine să cred că în anii comunismului m-am putut lăsa paralizat atât de tare de sistem. Frica a funcţionat ca un mecanism enorm, complex, interior şi exterior, oamenii au acceptat firescul fricii, firescul supunerii. Fără să-mi dau seama am fost propriul meu gardian, am colaborat la menţinerea mea în cuşcă. Toate aceste gânduri m-au frământat şi mă frământă şi le-am dezvoltat sub formă de roman pentru că mi s-a părut mai interesant decît să scriu un studiu, un eseu sau să scriu un tratat de psihologie a complicităţii.

Îndată ce Kosef J. realizează că este eliberat, îşi dă seama de simplitatea lumii celorlalţi, care ştiu în fiecare moment ce trebuie să facă. În ce mod, noutatea care se deschide în faţa lui este una înspăimântătoare, pentru care nu e tocmai pregătit?

Schimbarea regulilor de joc poate fi un motiv de angoasă. După cum trecerea spre libertate poate fi un dezastru moral şi material pentru unii, mai ales când se face brusc. Lasând ficţiunea la o parte, este suficient să privim ce s-a întâmplat în estul Europei în momentul când au căzut dictaturile: averi uriaşe s-au creat peste noapte întrucât unii erau într-o poziţie mai favorabilă decât alţii pentru a ocupa teritoriul economic. Au apărut brusc noi forme de delicvenţă, mafii de tot felul, răufăcători profesionişti care au beneficiat de vidul legislativ pentru a se lansa în operaţiuni sinistre, de la prostituţie la trafic de organe. Uităm uneori că în societăţile libere şi răul este în libertate. Mă întreb ce se va întâmpla într-o bună zi în China când un miliard trei sute de milioane de chinezi vor avea acces şi la libertatea politică, nu numai la libertatea de a se îmbogăţi. În romanul meu personajul Koseph J. apare, într-adevăr, timorat în faţa noilor reguli ale lumii libere şi descoperă într-un fel că mental se simţea mai confortabil în universul carceral. Marele paradox al lumii în care trăim este că excesul de libertate se transformă în contrariul libertăţii. Piaţa liberă, de exemplu, şi-a demonstrat limitele pentru că Europa şi-a pierdut industria, care a delocalizat în masă în China. Unii economişti încep să vorbească acum despre necesitatea unei reforme, piaţa liberă trebuie să devină o piaţă justă. Cum spuneam, romanul meu se doreşte unul incitativ la reflecţie, trebuie să reflectăm mereu la ideea de libertate. Conceptul este atât de generos, atât de vast, dar uităm că libertatea este întotdeauna relativă, şi în plus ea se construieşte continuu într-o societate democratică.

Kosef J. continuă să rămână în penitenciar şi să depindă de ritmul cu care se obişnuise, neştiind ce să facă cu libertatea care i se oferise. Raporturile dintre el şi gardieni, bucătărese, copii se schimbă, începând să reacţioneze la gesturile binevoitoare, pe care îşi doreşte să le întoarcă, considerându-i pe aceştia nişte oameni buni. Chiar şi discuţiile cu Fabius, despre motivul care-l determinase pe gardian să-l lovească, ani întregi, sunt paşnice. În ce fel se raportează fostul deţinut, la cel de la care lua bătăi dureroase şi cum de alienarea umană la care fusese supus atâţia ani, nu capătă o formă monstruoasă, ci mai degrabă se transformă în curiozitate?

Revenim aici la raporturile dintre victimă şi călău (sau torţionar), şi la faptul că unele societăţi totalitate sunt atât de perverse încât organizează în mod deliberat schimbarea periodică a rolurilor. În România a existat acel teribil experiment de la Piteşti, este vorba de un penitenciar în anii 50 unde „reeducarea” deţinuţilor se făcea prin tortură, cu precizarea că deţinuţii trebuiau să se tortureze reciproc. Stalin a creat o societate concentraţionară în care orice individ putea să fie trimis în orice moment într-un lagăr de concentrare sau promovat „gardian”. De altfel, în perioada stalinistă, cam o cincime din populaţia Uniunii Sovietice a trecut, pentru perioade mai lungi sau mai scurte, prin Gulag. Ce m-a interesat însă pe mine scriind „Domnul K. eliberat” a fost impactul psihologic al faptului că societatea te poate distribui alternativ în rol de victimă şi în rol de torţionar. Poate evolua un om în aceste condiţii, îşi poate structura o atitudine, îşi poate crea o ierarhie de valori? Impresia mea este că nu, într-o societatea în care răul şi binele nu mai au graniţă distinctă între ele, în care eşti obligat să fi astăzi torţionar şi mâine victimă, şi apoi din nou şi din nou să treci prin cele două roluri, o astfel de lume deci sfărâmă personalitatea umană, deconstruieşte. Iată de ce personajul meu este blând, chiar cuviincios, gata să le găsească circumstanţe atenuante tuturor călăilor. Maşina socială care l-a format a reuşit să-l destructureze psihologic.

Aceeaşi curiozitate se manifestă şi în relaţionarea sa cu celelalte structuri penitenciare: magazioner, bucătăreasă, oamenii care populau spaţiul închisorii, ca şi cum îşi doreşte să cuprindă şi să asimileze bunul mers al lucrurilor. Mai apoi, chiar i se întâmplă să ţină locul paznicilor, ajungând să gândească din perspectiva lor. În ce fel, această cunoaştere, îi poate vindeca rănile?

Cum e să devii gardian după ce ai fost deţinut? Iată o temă de reflecţie incitantă. Există oare lumi unde nici o altă opţiune nu apare ca posibilă, unde singurul scop în viaţa unui om este să se ridice la rangul de „gardian” iar apoi să încerce tot ce-i stă în putinţă pentru a nu fi aruncat înapoi la statul inferior? Oricât ar părea de absurd, asemenea lumi au existat chiar în istoria recentă a Europei. Cu siguranţă că n-aş fi scris acest roman dacă n-aş fi fost marcat de experienţa mea în România până în 1987, cînd am plecat în „lumea liberă”, dar mai ales de lecturile legate de cele două mari lumi concentraţionare ale secolului al XX-lea, cele două forme de totalitarism care au fost nazismul şi comunismul. La ora la care scriam acest roman citeam, în Franţa, cu aviditate, cărţi şi eseuri pe care nu avusesem cum să le găsesc în România, cărţi şi eseuri în care cele două sisteme erau comparate. Două sisteme monstruoase care până la urmă au intrat în conflict, iar alianţa lui Stalin cu democraţiile, alianţă strategică, i-a dat comunismului un statut de onorabilitate pe care nu îl merita. Nici măcar astăzi crimele comunismului nu pot fi judecate întrucât comunismul a avut, în istorie, acest angajament anti-nazist. Spun aceste lucruri pentru că romanul meu, scris la sfârşitul secolului trecut, este într-un fel şi o încercare de înţelege anumite forme de aberaţie psihologică produse de acest secol infernal, al XX-lea.

Rând pe rând, Kosef J. ajunge să retrăiască, prin intermediul situaţiilor neaşteptate care apar, graniţa aproape ilizibilă dintre deţinut şi gardian, sau dintre cel care are o putere şi cel lipsit de putere. Uneori, repetivitatea sau absurdul situaţiei în care ajunge, par că-l transformă pe Kosef J. într-un laş.

Laşitatea, alt subiect teribil al celor care au trăit şi au fost adulţi în perioada comunistă. Nu voi şti niciodată dacă în acei ani aş fi putut fi mai demn, mai curajos, mai intransigent cu puterea, cu prostia, cu maşina de spălat creiere, cu ideolgia unică şi cu toate figurile din jurul meu care încarnau supunerea, complicitatea, răutatea… La fel ca mulţi alţi scriitori ai generaţiei mele, am opat atunci pentru o formă de rezistenţă prin cultură. Era deja un act de mare curaj să cauţi, la ora aceea, spaţii de libertate în cultură. Mai târziu însă mi-am spus că puterea ne-a manipulat chiar prin acest lucru, paralizându-ne politic prin permisiunea pe care ne-a dat-o ca să ne ocupăm de cultură, ca să ne investim energiile în poezie şi literatură. După cum vedeţi, la toate întrebările dumneavoastră răspund ca şi cum eu aş fi Kosef J. Chiar şi astăzi, la 23 de ani de la plecarea din ţară, la 20 de ani de la căderea comunismului, mă frământă unele întrebări legate de opţiunile mele. Din acest punct de vedere nu sunt un laş: nu mi-am trădat niciodată frămîntările interioare, le port în continuare cu mine şi, cu vârsta, în loc să se atenueze ele se amplifică.

Număr de vizualizări :1919


Comenteaza

Sunt permise comentariile oricărei persoane, fără discriminări pe criterii de rasă, sex, etnie, opţiune şi apartenenţă politică sau religioasă. Limbajul vulgar şi trivial în subsolul textelor nu este permis. Nu sunt permise opiniile calomnioase rasiste/şovine/xenofobe. Nu sunt permise atacuri la persoană în subsolurile textelor, ele sunt exclusiv pentru comentarii, critică literară, păreri despre text, dezbateri, etc. În caz contrar, ele vor fi scose din baza de date, fără nici o explicaţie din partea AgentiadeCarte. ro