De ce îmi place Herta Müller

oct. 10th, 2010 | By | Category: La Țintă!

O mare agitaţie jurnalieră a precedat şi, mai ales, a urmat (şi urmează încă) vizitei Hertei Müller la Bucureşti (27-28 septembrie 2010). Dacă acum un an, când scriitoarea a primit Premiul Nobel pentru literatură, părea că frustrarea de a nu avea şi “noi” laurii suedezi fusese, în sfârşit, alinată (fals, pentru că premiul îi aparţine Hertei Müller şi nu Germaniei ori României), după aproape douăsprezece luni de întors evenimentul pe toate feţele, lucrurile par să se fi schimbat, pe ici, pe colo, în părţile esenţiale.

În octombrie 2009, până şi cei care cu câteva zile înainte de anunţul juriului spuneau aferaţi “Cine, aia? Nici pomeneală!” s-au arătat entuziast încântaţi de alegere. Mulţi şi-au adus aminte că o văzuseră, că îi citiseră “nişte pagini”, că “sigur că da…” Până şi securistul care o avusese “în grijă” a “ieşit” în presă şi i-a făcut, lăudându-se, un portret grobian mitocănesc, neamendat de confraţi, în cea mai bună tradiţie autohtonă. I s-au reeditat cărţile, i-a fost dedicată o serie de autor despre care editorul spune în “Cuvântul de întâmpinare” al catalogului ce a însoţit evenimentul din 2010: “Şi cât de fericit sunt că această nouă izbândă a literaturii a poposit la Humanitas!” Una peste alta, toate bune şi frumoase. Numai că…”Omul este un mare fazan pe lume”, vorba titlului unui roman al scriitoarei, a cărui versiune românească urmează să apară în noiembrie 2010 la Humanitas Fiction.

La un an de la decernarea Premiului Nobel pentru literatură scriitoarei Herta Müller avem proba că această “nouă izbândă“ a deranjat profund la Bucureşti. Adică, i-a deranjat pe cei ce fac şi desfac jocurile literare şi care n-o aveau în cărţi. Dacă scriitoarea ar fi trăit într-o ţară “exotică” sau/ şi ar fi scris într-o limbă “exotică”, treacă meargă. S-ar fi aplicat urgent eticheta “i-a venit rândul la Nobel, mâine nimeni n-o să mai vorbească despre ea.” Numai că Herta Müller, care s-a născut în România şi a trăit aici 34 de ani, s-a stabilit în Germania şi scrie în limba germană. Înainte de primirea Premiului Nobel, i s-au decernat cele mai importante  premii literare europene, iar ca deţinătoare de Nobel pentru o operă scrisă în limba germană se află în compania unor scriitori a căror excepţională valoare e de necontestat. Sigur, ea scrie în limba maternă, dar afirmă că “Fireşte…, atunci când scriu, româna scrie şi ea cu mine, pentru că o am crescută în privire. Dovadă, cărţile ei, dovadă, întâlnirea cu publicul de la Ateneul Român.”

Să mai adaug aici şi motivaţia juriului Nobel 2009: “Premiul Nobel pentru literatură îi este acordat scriitoarei Herta Müller, care descrie cu lirismul ei concentrat şi proza plină de sinceritate universul celor deposedaţi.” Va să zică, opera scriitoarei acoperă perfect singurul criteriu impus de fondatorul premiului în alegerea câştigătorilor, acela al livrării valorilor umaniste unui public larg. (O lectură a cărţii lui Kjell Espmark, tradusă şi publicată în România acum vreo şapte ani, ar stopa inflaţia de abordări după ureche a subiectului…)

Ei bine, pe scena Ateneului Român, Herta Müller a vorbit despre meseria de scriitor, refuzând să-i atribuie acestuia însuşiri de gânditor al naţiei, de guru, de conştiinţă diriguitoare, de deţinător al adevărului absolut. Ceea ce iar n-a picat bine, aşa cum a deranjat şi faptul că ea a refuzat să legitimeze vreo opoziţie scriitoricească faţă de dictatura ceauşistă. Să ne-nţelegem, n-a acreditat nici o clipă vreun deşert cultural în “epocă”, dar a afirmat că pentru a stopa forţa dictatorială distrugătoare cărţile “curate”, fără limbaj ideologizat nu sunt suficiente. Scriitoarea n-a arătat cu degetul, n-a folosit un ton vindicativ faţă de confraţi. Şi n-a ridicat piatra. În fond, în 1977, ca tânăr intelectual şi scriitor în formare, şi ea ar fi putut să adere la protestul lui Paul Goma, la care n-a aderat nici-un confrate. Iar comparaţia cu Polonia a pus, şi ea, gaz pe foc.

O paranteză. La începutul anilor `90 existau nu puţine voci care se întrebau de ce n-am avut o revoluţie precum cea maghiară din 1956, o “Primăvară” precum cea pragheză, o mişcare precum “Solidaritatea”, un Vaclav Havel etc. Apoi, doar câteva voci timide regretau că nu le-am/ i-am avut. După care, tăcere. Apoi, zisul proces al comunismului şi, dintr-o dată, legitimarea unui număr (fix!) de rezistenţi, opozanţi, disidenţi, alţii decât cei numiţi de Herta Müller pe scena Ateneului Român, pe care i-am uitat şi a căror enumerare se vede că deranjează peste poate. Cei ce studiază istoria recentă (dacă într-adevăr se întâmplă aşa ceva) ar trebui să dea răspunsuri la întrebările de mai sus. Cu atât mai mult cu cât poliţie politică dură a existat în toate ţările “lagărului comunist”, iar trupe ale Pactului de la Varşovia (mai ales sovietice) au existat, până în 1989, în toate aceste ţări, excepţie România, încă dinainte de regimul ceauşist.

În fine, i s-au mai reproşat Hertei Müller, dar nu la Ateneul Român, ci post factum, alte două fapte: că nu a refuzat premiul UTC şi că a jignit publicul prezent la întâlnire.

În ceea ce priveşte premiul, cei mai „copţi” dintre noi şi care au avut cât de cât legătură cu viaţa literară a acelor vremuri ştiu cum se acordau aceste “distincţii”, mai ales scriitorilor aparţinând “minorităţilor conlocuitoare”. Herta Müller a primit premiul pentru o carte bine, adânc forfecată de cenzură. Pe care a reuşit să o facă să apară, în versiunea integrală, în Germania. Fapt ce i-a adus autoarei interdicţia de a mai publica în România. “Niederungen” (“Ţinuturile joase”), cartea premiată, n-a apărut în versiune românească la Editura Kriterion, aşa cum s-a întâmplat cu cărţile premiate ale scriitorilor “maghiari, germani şi de alte naţionalităţi”, după tipicul binecunoscut.

Răspunsul Hertei Müller la premiul acordat unei cărţi care, în fond, nu mai era a ei, a fost unul de curaj, de protest asumat cu demnitate, ştiind care vor fi urmările.

Ei da, Herta Müller n-a refuzat la vedere premiul utecist, dar a refuzat colaborarea cu Securitatea. Sigur, dacă ar fi colaborat, în linişte şi pace, şi dacă, postdecembrist, după ce s-ar fi aflat în “cercul strâmt„ al agreaţilor celor ce veghează neabătut asupra moralităţii intelectualilor autohtoni, ar fi recunoscut, de silă, de milă, odiosul pact, nu numai că ar fi fost rapid „iertată” de marile conştiinţe ale neamului, dar ar fi devenit şi eroină. Pe principiul dublei măsuri cu care se judecă azi în societatea românească: turnătorii noştri sunt mai morali, mai fără pată şi prihană decât turnătorii ceilalţi. Cum n-a făcut-o…

Cestiunea cu jignitul publicului e una… suprarealistă, să nu zic mai mult. O sală arhiplină, nu 15-20 de persoane “inconştiente”, a aplaudat opiniile exprimate tranşant, (chiar atunci când limbajul a fost unul frust) de către scriitoarea nobelizată. Care, la rândul ei, a aplaudat, de câteva ori, de pe scenă, publicul prezent la întâlnire, un public căruia abia cei ce “numără steagurile” moralităţii i-au adus, taxându-l  de prost, neinstruit, cu atitudine de oi la strungă, grave jigniri. În loc să joace rolul ofuscaţilor cu panaş, poate că deţinătorii adevărului absolut ar fi trebuit să se întrebe dacă nu cumva o parte dintre ropotele de aplauze de la Ateneul Român au fost produse (şi) de reacţia de sastisire, de exasperare a publicului acestuia la adresa atitudinii lor de atotcunoscători, atotmoralizatori şi atotacuzatori, care domină, de două decenii, viaţa culturală autohtonă.

De ce îmi place Herta Müller? Dincolo de valoarea indiscutabilă a cărţilor ei, de consecvenţa cu care îşi urmează principiile, de scrisul ei dedicat celor deposedaţi şi singurătăţii omului în această lume, mai sunt încă multe motive. Faptul că se ţine la distanţă de gregaritatea, de glumiţele, de vanităţile şi de suficienţa care distrug, zi de zi, mediul intelectual, nu numai la noi. Că a avut unul dintre cele mai pline de miez, de înţelegere a suferinţei umane, de compasiune şi de încredere în semeni din câte discursuri la decernarea Premiului Nobel pentru literatură au fost rostite din 1901 încoace.

Fetiţa care a trebuit să înveţe, împotriva voinţei ei, să cânte la acordeonul unchiului Matz, cel distrus de ideologia nazistă, copila care păştea vacile şi uda florile din cimitirul necunoscutului sat Niţchidorf a primit, la 56 de ani, Premiul Nobel. Un drum lung şi nu uşor de parcurs pentru scriitoarea care însuşindu-şi avertismentul bunicului ei “Păi sigur, când drapelele flutură, mintea ţi-alunecă în goarnă” s-a decis să nu facă la fel, văzând cum zi de zi “mintea micilor şi marilor profitori le-alunecă în goarnă.”

Cum nu au nici măcar scuza drapelelor sau a seducţiei vreunei ideologii, cei ce-şi flutură azi interesele ar trebui, în loc s-o injurieze pe Herta Müller, să se abţină, fie şi numai în acest caz, să sune din goarnă.

 

Cornelia Maria Savu

Număr de vizualizări :1680


Comenteaza

Sunt permise comentariile oricărei persoane, fără discriminări pe criterii de rasă, sex, etnie, opţiune şi apartenenţă politică sau religioasă. Limbajul vulgar şi trivial în subsolul textelor nu este permis. Nu sunt permise opiniile calomnioase rasiste/şovine/xenofobe. Nu sunt permise atacuri la persoană în subsolurile textelor, ele sunt exclusiv pentru comentarii, critică literară, păreri despre text, dezbateri, etc. În caz contrar, ele vor fi scose din baza de date, fără nici o explicaţie din partea AgentiadeCarte. ro