De ce îmi place Herta Müller
oct. 10th, 2010 | By admin
O mare agitaţie jurnalieră a precedat şi, mai ales, a urmat (şi urmează încă) vizitei Hertei Müller la Bucureşti (27-28 septembrie 2010). Dacă acum un an, când scriitoarea a primit Premiul Nobel pentru literatură, părea că frustrarea de a nu avea şi “noi” laurii suedezi fusese, în sfârşit, alinată (fals, pentru că premiul îi aparţine Hertei Müller şi nu Germaniei ori României), după aproape douăsprezece luni de întors evenimentul pe toate feţele, lucrurile par să se fi schimbat, pe ici, pe colo, în părţile esenţiale. În octombrie 2009, până şi cei care cu câteva zile înainte de anunţul juriului spuneau aferaţi “Cine, aia? Nici pomeneală!” s-au arătat entuziast încântaţi de alegere: Mulţi şi-au adus aminte că o văzuseră, că îi citiseră “nişte pagini”, că “sigur că da…” Până şi securistul care o avusese “în grijă” a “ieşit” în presă şi i-a făcut, lăudându-se, un portret grobian mitocănesc, neamendat de confraţi, în cea mai bună tradiţie autohtonă. I s-au reeditat cărţile, i-a fost dedicată o serie de autor despre care editorul spune în “Cuvântul de întâmpinare” al catalogului ce a însoţit evenimentul din 2010: “Şi cât de fericit sunt că această nouă izbândă a literaturii a poposit la Humanitas!” Una peste alta, toate bune şi frumoase. Numai că…”Omul este un mare fazan pe lume”, vorba titlului unui roman al scriitoarei, a cărui versiune românească urmează să apară în noiembrie 2010 la Humanitas Fiction.