„Spaţiul literar este veşnic!”

oct. 10th, 2010 | By | Category: Dialogul de carte

La Hotelul Intercontinental din Bucureşti, chiar înaintea lansării romanului său „Trupul molatic al nopţii” , tradus din maghiară în română de Ildiko Gábos -Foarţă,  o carte de succes în Ungaria, care s-a vândut în peste 7000 de exemplareZoltán Böszörményi s-a întâlnit cu publisherul AgenţieideCarte.ro, scriitorul Dan Mircea Cipariu, căruia i-a acordat un interviu în exclusivitate. Scriitorul de origine maghiară a crescut bilingv. De la vârsta de trei ani vorbeşte limbile maghiară şi română. La liceu, la Cluj, unde a studiat baletul, câteva clase a frecventat cursurile exclusiv în limba română. Facultatea, specializări în studii de filosofie, a urmat-o în Toronto, în limba engleză. În prezent, locuieşte în Monaco, unde se vorbesc trei limbi: franceza, italiana, engleza. Citiţi în cele ce urmează gândurile lui Zoltán Böszörményi faţă în faţă cu postmodernismul, construcţia epică şi forţa poeziei.

Construcţia unui roman are diferite reţete şi trucuri, face apel, deseori, la ideologii literare, de la realism, naturalism, expresionism până la „gândirea slabă” a postmodernităţii. Aţi scris un roman de succes în Ungaria, “Trupul Molatic al Nopţii”, apărut în 2008, la editura Ulpius-ház din Budapesta, tradus acum şi la noi de Ildiko Gábos -Foarţă, un roman în „felii”, cu cadre şi scene cinematografice. Care e unghiul de abordare al constructorului de epică Zoltán Böszörményi şi, mai cu seamă, ce reţete şi ingrediente vă sunt intime actului de creaţie?


Construcţia romanului „Trupul molatic al nopţii“ nu am premeditat-o după o reţetă oarecare, fie ea realistă  sau chiar postmodernistă. Postmodernismul m-a atras întotdeauna, mai ales forma lui eseistică. Însă, după James Joyce este greu să te hotărăşti la o astfel de variantă. Trebuie să fii cel puţin la nivelul lui, dacă nu, peste. Dar, analizând romanul meu, vom observa, că are foarte multe dintre ingredientele unei lucrări postmoderniste. De pildă: viziunea caleidoscopică, fragmentată, diversitatea realităţii; dar, în acelaşi timp, textul meu înfăţişează certitudini, conferă o stabilitate, o coerenţă. Dispersia dintre micro şi macrocosmos este unificată în substanţa şi caracterul protagoniştilor mei. Transcendenţa nu apare ca viziune, vis, himeră, ci este una palpabilă, empirică în ţesutul prozei. Iar, din punct de vedere epistemologic, viziunea mea este punctată prin manifestările, trăirile şi abordările psihice ale individului subjugat de societate, de forţele coercitive ale acesteia. Ca după o furtună, apele trebuie limpezite, reaşezat soarele la locul lui, norii dispersaţi, părul pomilor pieptănat, sufletul rebalansat, gândurile supuse rigorii logicului. Acest lucru a fost  urmărit cu atenţie, firul epic să fie la sfârşitul romanului clar, ca şi cristalul. Catharsisul în cartea mea nu este unul ce decurge din necesitate, ci necesitatea este instrumentul definitor.

„Manipularea” timpului şi a spaţiului într-o lucrare epică este un joc al ielelor, precum în drama lui Camil Petrescu. Raţiunea devine o fântână, în care se adună apele filtrate ale lăuntricului. Eternul devine superfluu, iar condiţia umană  este definită de tragicul peren.

Poate fugi un romancier de elementul autobiografic? Cât de mult aţi rescris frânturi şi imagini din viaţa lui Zoltán Böszörményi în acest al doilea roman publicat de Editura Brumar?

Desigur, este convingerea mea, nici un prozator nu poate ocoli elementul autobiografic. Întrebarea rămâne însă, care este proporţia dintre elementul autobiografic şi realitatea regândită. Autorul este un laborator, un fel de atelier, unde toate ingredientele intră simultan, dar finalul, rezultatul travaliului se arată ca o destăinuire cu iz de carnaval, o simfonie bine instrumentată. E o lume vibrantă, unde se încinge hora între sentiment şi raţiune. Autorul nu mai stăpâneşte acţiunea,- ceea ce se petrece-, ci acţiunea devine stăpână pe el.


Poezia a devenit un gen interşanjabil, care susţine atât artele spectacolului, genurile literare şi chiar discursul public. Aţi debutat în română cu o carte de poezie,“O sumă de sonete”  apărută tot la Brumar, în 2006, tălmăcită din maghiară în română de Ildiko Gábos-Foarţă & Şerban Foarţă. Între timp, jurnalismul şi romanul v-au acaparat şi viaţa. şi creaţia? Şi totuşi, acum cum vă (mai) priviţi în oglinda Poeziei?

Poezia pentru mine a fost, este, şi va fi un mod de exprimare, de refulare a energiilor cognitive. Când scriu poezie, mă eliberez, mă descătuşez. Este dansul, ritualul, sărbătoarea, triumful devenirii. Deodată lumea devine prietenoasă, caldă, tandră, dacă vreţi, molatecă, unde locuind, mereu, cu plăcere mă regăsesc. Este spaţiul şi timpul dintre a exista şi a visa, dintre a fi şi a nu fi, dintre dorinţă şi efemer. Cine nu şi-ar dori un astfel de joc?

Fiecare artist îşi caută un son al său identitar, o obsesie a sa şi chiar propria sa viziune despre existenţă. Călătorind prin mai multe culturi şi prin mai multe limbi de receptare a propriei opere poţi avea mereu o „fugă” din propriul canon, din propria-ţi literatură. Spre ce spaime şi voci interioare vrea scriitorul Zoltán Böszörményi să-l ademenească pe cititorul său, chiar pe primul său cititor care e autorul?

Spaţiul literar este veşnic. Aristotel spunea undeva în „Poetica“ faptul că autorii au epuizat toate subiectele, n-a mai rămas nimic de povestit. Ei, da, dar de atunci, de aproape două mii cinci sute de ani de când s-a născut el, literatura a cunoscut o dezvoltare nemaiîntâlnită. A fost un Dante, Shakespeare, Petrarca, Dostoievski, Thomas Mann, Eminescu, Arany János, Lucian Blaga, Arghezi, Nichita Stănescu, Wöeres Sándor, Proust, Camus, Pilinszky, Faludy György, Labiş, Marin Sorescu, Marin Preda, enumerarea mea este una ad-hoc, câte nu s-au întâmplat. Am crescut bilingv. De la vârsta de trei ani vorbeam limbile maghiară şi română. La liceu, câteva clase am frecventat cursurile exclusiv în limba română. Facultatea am urmat-o în Toronto în limba engleză, locuiesc în Monaco unde se vorbesc trei limbi; franceza, italiana, engleza. Acestea sunt pentru mine punctele cardinale în literatură.

În prezentul meu roman, nu am „urmat” decât reţeta  raţiunii pure, a dezbaterii şi provocării individului ca membru şi participant al unei societăţi universale. De aceea, în povestirea mea nu denumesc spaţii geografice, ţări, nume de familie, acţiunea se petrece într-un cadru al universalului, unde nu particularul contează, ci fenomenul general. Prin prezenta lucrare, nu doresc să ademenesc cititorul, nici să-l conving de adevărul meu, mai degrabă doresc să-l invit într-o excursie, o aventură, o deconectare totală de lumea reală în braţele căreia se zbate. Doresc să surprindă împreună cu mine acea imensitate copleşitoare, care se numeşte universul uman.

„Filosofia a ajuns la sfârşitul ei!” şi chiar „Istoria a ajuns la sfârşitul ei”, iată doar două dintre semnele „societăţii cunoaşterii”. Ce ar putea să mai salveze romancierul Zoltán Böszörményi din lumea în care trăieşte şi din lumea sa interioară?

Lumea de abia acum începe. Nimic nu s-a terminat, totul acum se naşte. Filosofia are ca obiect dubitabilul, îndoiala, nu este curioasă să afle cum s-a născut lumea, ci cum este ea reprezentată în percepţia individului. Nici eu nu sunt interesat să caut geneza personajelor mele, doresc doar să le surprind în actul lor de a fi. Nu cum aş dori eu să existe, ci cum trăiesc momentul, cum gândesc momentul, cum îi  supravieţuiesc sau devin victima lui. Lumea lor interioară izvorăşte din felul şi modul lor de a exista. Codurile genetice şi întâmplările la care iau parte, vor defini soarta lor, nu ca o păţanie construită de mintea mea, ci ca o necesitate ce decurge din acestea.


Ce aşteptaţi de la receptarea acestui nou roman? Ce vă ademeneşte mai mult ca scriitor: relativitatea sau turbulenţa?

Aştept să fie citit. Dacă nu va fi, nu va avea nici o şansă să supravieţuiască, în orice limbă ar fi tipărit. Numai acea lucrare va avea succes, care întinde o punte între lumea celor doi: a autorului şi a cititorului. Sincronizarea  sensibilităţilor este însă la fel de importantă. Dacă textul nu reuşeşte sa stârnească interesul, nu incită mintea cititorului, nu fascinează de la primele cuvinte, este condamnat la uitare. Ambele mă fascinează, atât relativitatea, cât şi turbulenţa.

Sunt curios să aflu care sunt reperele domniei voastre în materie de literatură română şi maghiară contemporană? Cărui autor din cele două limbi îi acordaţi calitatea unui son literar unic şi autentic?

În materie de poezie sunt copleşit de performanţele poeţilor Ana Blandiana, Şerban Foarţă, Ion Mureşan, Mircea Dinescu, Robert Şerban, Mircea Cărtărescu, Vasile Dan, iar dintre maghiari Parti Nagy Lajos, Zalán Tibor, Tőzsér Árpád, Szőcs Géza. Dintre prozatori aş aminti pe: Andrei Pleşu, Gabriel Liiceanu, Mircea Cărtărescu, Ştefan Agopian, Marin Preda, iar dintre maghiari: Nádas Péter, Závada Pál, Grecsó Krisztián. Citesc însă multă literatură clasică: Stendhal, Dostoievski, Tolstoi, Cehov, Thomas Mann, precum şi filozofie: Schopenhauer, Heidegger, Kant, Nietsche. Cât despre „sonul literar unic şi autentic“, deşi am făcut un „looping“de treizeci de ani în spaţiul afacerilor, cred că ştiu suficiente lucruri despre lumile literare din Ungaria şi România, astfel încât, iertaţi-mă că nu risc să dau numele calului câştigător. Vă mulţumesc.

Număr de vizualizări :1680


Comenteaza

Sunt permise comentariile oricărei persoane, fără discriminări pe criterii de rasă, sex, etnie, opţiune şi apartenenţă politică sau religioasă. Limbajul vulgar şi trivial în subsolul textelor nu este permis. Nu sunt permise opiniile calomnioase rasiste/şovine/xenofobe. Nu sunt permise atacuri la persoană în subsolurile textelor, ele sunt exclusiv pentru comentarii, critică literară, păreri despre text, dezbateri, etc. În caz contrar, ele vor fi scose din baza de date, fără nici o explicaţie din partea AgentiadeCarte. ro