“Lumea mea se află între mine şi mine”

oct. 3rd, 2010 | By | Category: Studioul de carte

Volumul “: până mereu” de Gabriel Daliş, apărut, de curând, la Editura Charmides, va beneficia de o serie de lansări în ţară, astfel încât cititorii vor putea să asculte poeme din acest volum, în lectura autorului. Andra Rotaru a dialogat cu Gabriel Daliş, în exclusivitate pentru AgenţiadeCarte.ro, despre poemele inedite din acest volum şi despre selecţia realizată de autor, din volume anterioare.

Volumul „: până mereu”, Editura Charmides (2010) se deschide cu un grupaj de poeme inedite. Citind poemul „autoportret” mi-am adus aminte de filmul „Rainbow Thief” de Alejandro Jodorowsky. Peter O`Toole dormea într-un pat agăţat de cârlige, într-un canal, împreună cu căţelul său decedat („mare şi alb”), iar pe sub ei se scurgeau şuvoaiele de apă colectată…

Poemul nu are nicio legătură cu acest film. Câinele la care fac referire în Autoportret este Shamrock, un câine real, evidenţiat prin trăsături dintre cele mai frumoase.

Cartea continuă cu poezii selectate din volumele anterioare: „Copacul fără urmaş” (2005), „Chip Împreună” (1999), „Întoarcere acasă”(1998), „Semnale de sâmbătă” (1996). Creând această antologie, ai încercat să găseşti un liant care să comunice cu volumele anterioare, fie că e vorba de o anumită atmosferă comună, de lexic, de temă?

Da, am fost interesat ca acest proiect să aibă coerenţă de la primul până la ultimul vers. Conţinutul straniu al cărţii se regăseşte şi în titlul acestui volum atent scris şi minuţios construit, în care fiecare cuvânt a trebuit reconfirmat într-un sens al său, determinant şi neechivoc. Cuvântul este, înainte de orice, atitudine. Îmi place să scriu cu atitudini, nu cu cuvinte, să fac traforaje din cuvinte, apoi să le pictez.

În poemele selectate din „Copacul fără urmaş” (2005), aproape toate gesturile personajului (autorului) au nevoie de o protecţie şi de o alternativă în faţa dezechilibrului. Există o pendulare între două elemente (unul pozitiv, altul cu o conotaţie mai morbidă), încât personajele (personajul) pare că are nevoie de trecut (cu toate tarele lui), pentru a învăţa şi a se îndrepta spre ceva ce îi poate oferi liniştea. Scoarţa, atmosfera jilavă, frunzele, individualizarea printre sute de alte elemente (copaci) creează scheletul şi carcasa pe care le foloseşte personajul pentru a se construi şi identifica. A existat o perioadă în care simţeai că transcenzi anumite zone, iar individualizarea acestui copac fără urmaş a fost un moment cheie în creaţia ta?

Un poem trebuie să treacă dincolo de zona temelor şi motivelor literare. Felul cum abordez o temă nu asigură o poveste la megafon, printr-o voce dintr-o garnizoană. Poemul este un secret sigur, dar comunicat sugestiv, discret, imprecis. În defavoarea unei poveşti cu zeci de verbe, prefer o interjecţie.

Cât de apropiat te simţi de „regnurile” diferite, fie în poezie, fie în literatura pe care o citeşti? Ce-ţi place să găseşti într-un volum de poezie, de exemplu?

Mă simt foarte apropiat de regnuri pentru că iubesc atitudinile sinestezice. Cât priveşte cealaltă întrebare, prefer, după ce am terminat de citit un volum de versuri, să pot spune da, am citit o carte de poezie, nu să-mi pară rău că am cumpărat cartea.

Există o anumită corelaţie între modul în care eşti structurat psihic, fizic, contextual etc. şi felul în care scrii?

Bineînţeles. Experienţele mele interioare s-au suprapus perfect cu un limbaj asigurat, în mare parte, de cuvinte. Dar nu cuvinte luate de-a gata, din dicţionar (dicţionarele sunt orientative, dacă nu fictive, şi pot ţine numai de o statistică), ci reinventate. Eu cred că am inventat cuvintele din poemele mele, că îmi aparţin numai mie. Dar asta nu înseamnă mare lucru. E doar o etapă a poeziei.

Dacă în poemele din anii trecuţi se simte o esenţializare sau o fineţe marginală, poemele noi, inedite, vin cu multe elemente senzoriale, umane, sunt vii. Există acum o concordanţă între ceea ce absorbi din exterior şi ceea ce devine asumat şi al interiorităţii?

Când scriu, sunt un om convins de ceea ce face, nu un plictisit sau un monden. M-am asumat pe mine însumi, într-un fel m-am înghiţit integral şi am devenit dual. O dualitate care îşi confirmă în permanenţă experienţele. Lumea mea se află între mine şi mine.

Într-unul dintre cele mai frumoase poeme din volum „despre friabilul gabriel daliş”, personajul se lasă asimilat de gesturile mortuare ale elementelor din jur (lumi mimetice, teleghidate, cablate, sedate, rezectate, subpământene), iar aceste interconexiuni lasă loc altruismului („mai vino cu cineva”), de parcă, în căutarea unei dureri atroce, mai e loc tocami de unul dintre elementele vieţii, pentru a o curma. Care e povestea acestui poem?

Tot ce pot spune despre acest poem este că l-am scris pentru o prietenă, iar versul „să ştii – m-au prins toţi oamenii” este unul din favoritele mele din carte.

Ai simţit nevoia să interacţionezi cu publicul prezent la lecturile de până acum? Poţi să-i vorbeşti atât cunoscătorului, cât şi necunoscătorului, despre poezie?

Eu îmi pregătesc atent lecturile. Ştiu ce poeme voi citi, în ce ordine. Nu dau detalii despre texte, consider textul suficient. Detaliul nu are ce căuta în poezie sau în preajma ei. Pot vorbi despre poezie dacă vrea cineva să audă ceva despre poezie. Dacă nu, nu. În general, prefer sa tac decât să vorbesc.

Număr de vizualizări :1840


Comenteaza

Sunt permise comentariile oricărei persoane, fără discriminări pe criterii de rasă, sex, etnie, opţiune şi apartenenţă politică sau religioasă. Limbajul vulgar şi trivial în subsolul textelor nu este permis. Nu sunt permise opiniile calomnioase rasiste/şovine/xenofobe. Nu sunt permise atacuri la persoană în subsolurile textelor, ele sunt exclusiv pentru comentarii, critică literară, păreri despre text, dezbateri, etc. În caz contrar, ele vor fi scose din baza de date, fără nici o explicaţie din partea AgentiadeCarte. ro