“Viziunea unui nou volum o am, încrâncenarea de a pune totul pe hârtie întârzie, însă, apariţia sa”

sept. 17th, 2010 | By | Category: Dialogul de carte

Miruna Vlada este una dintre cele mai active tinere scriitoare, căreia chiar îi pasă de soarta poeziei în România de astăzi. Charismatică şi plină de energie, a fost unul dintre organizatorii primei ediţii a Târgului Naţional de Poezie, ce a adus la un loc scriitori din toată ţara, dar şi edituri importante. Are două volume de poezie publicate până în prezent, este inclusă în antologii din ţară şi din străinătate, a obţinut unele dintre cel mai importante distincţii literare şi a participat la numeroase colocvii, festivaluri şi lecturi. Andra Rotaru a dialogat cu Miruna Vlada, în exclusivitate pentru AgenţiadeCarte.ro.

Pe vremea când tinerii din aşa zisa generaţie 2000 încă nu debutaseră sau nu confirmaseră încă, tu erai copilul minune al cenaclurilor, recitând alături de mulţi scriitori tineri cu ceva notorietate. Cum au fost primii ani ai lecturilor în cenacluri, ce amintiri dragi şi irepetabile îţi mai provoacă din când în când nostalgii?

Nu eram chiar un “copil minune” al cenaclurilor (nu mă simţeam ca atare), dar a fost cu siguranţă debutul celei mai importante şcoli de poezie la care am avut acces până acum – poezia vie. Eram clasa a IX-a când am păşit prima dată în Casa Monteoru (sediul USR), la cenaclul intim şi prietenesc ţinut de Nora Iuga. Era o atmosferă foarte plăcută acolo, era cam întuneric, se vorbea încet, neprotocolar. Nu am fost decât la două şedinţe, dar pe care nu le voi uita niciodată. Nu cunoşteam aproape pe nimeni, dar eram foarte atentă şi îmi amintesc că îmi notam mereu câte ceva într-o agendă. Tot ce auzeam mi se părea fascinant, cu totul nou. Apoi a început (cu mare pompă) cenaclul Euridice, cu microfoane, boxe şi sala plină ochi, de unde am fost nelipsită. Am ajuns să-i cunosc personal pe scriitorii care participau constant la cenaclu, m-am împrietenit cu mulţi dintre ei, mi s-au alăturat şi vreo trei colege de liceu care scriau şi ele, şi simţeam astfel că formam o comunitate care iubeşte literatura şi o trăieşte cu toţi porii. Cenaclurile sunt minunate în primul rând pentru că aduc oameni împreună, care se ceartă, se împacă, dar, mai presus de toate, îşi exersează spiritul critic, ies în felul acesta din cuşca adevărurilor absolute şi, mai ales sunt, solidari aceleiaşi cauze – literatura. Abia mai târziu am descoperit cât de preţioasă e o astfel de experienţă pentru un tânăr, într-o lume care erodează tot mai mult spiritul solidar şi dragostea de lectură. Abia când cenaclul s-a mutat la Muzeul Literaturii (deci după vreo trei ani de frecventare) am avut curajul să iau cuvântul. Căci învăţasem de-a lungul anilor să citesc un text la prima vedere şi să îi intru rapid în fibră. Mi-era foarte teamă de domnul Mincu, mi-era teamă să nu greşesc ceva şi să mă ironizeze acid, cum o făcea de fiecare dată, în chip didactic. Dar am fost înmărmurită că m-a urmărit atent şi, la sfârşit ,m-a felicitat. Mi-a spus: Uite, n-ai venit la cenaclu degeaba! Ai învăţat să “sfârteci” un text!. O altă amintire e legată de cuvântul “visceral”. Se repeta obsesiv în comentariile de la cenaclu, mai ales atunci când citeau tinerii furioşi. Şi, fără să vreau, mi-a intrat şi mie în vocabular şi îl mai foloseam din când în când, în contexte extra literare. Familia mea se amuza tare – când mă auzea, zicea: “A, astea-s cuvinte de cenaclu. Acolo numai de viscere se vorbeşte..!”. Ca să conchid, cred că a fost un mod foarte frumos de a-mi petrece adolescenţa, care m-a marcat pe viaţă.

Cât de important a fost să iei contact, de la o vârstă fragedă, cu literatura vie, actuală? Care au fost primele eşecuri literare şi primele reuşite?

Aşa cum spun de fiecare dată când sunt întrebată, cred că este esenţial pentru un scriitor la început de drum să citească foarte mult (o îmbinare a clasicilor cu contemporanii e foarte utilă, mai ales dacă ţi-ai format cât de cât o grilă solidă de lectură care să te ajute să decantezi), dar să iasă şi din turnul de fildeş şi să comunice cu cei care au aceleaşi preocupări. Să cunoască scriitori, să le ceară recomandări de lectură, să îşi cunoască foarte bine “concurenţa”, adică pe ceilalţi scriitori tineri. Târgurile de carte, cenaclurile, atelierele de scriere, lansările de carte, dezbaterile cred că pot ajuta un tânar scriitor să înţeleagă mai bine datele fenomenului literar şi în felul acesta să aibă un desant literar asumat. Sigur, toate acestea trebuie susţinute mai ales de talent. Dar talentul trebuie mereu cultivat (cu excepţia geniilor, a căror inspiraţie e inepuizabilă), iar contactul cu literatura vie cred că e foarte important în această privinţă. Despre primul meu eşec literar vreau neapărat să povestesc, căci nu am mai făcut-o niciodată public. Şi a reprezentat o cotitură pentru mine. E vorba de lectura mea în cadrul cenaclului de la Litere, condus de Marius Ianuş, aşa numitul Cenaclu Fracturi. Am citit într-o zi de toamnă (parcă noiembrie) alături de Bogdan Perdivară. Niciunul nu debutasem. Eu eram clasa a XI-a. Am urcat ca printr-un labirint până sus, în mansarda prost luminată a facultăţii de litere. Eram foarte emoţionată. În sală erau mulţi “douamiişti”, care după lectură mi-au sfârtecat nemilos textele. La obiect, necruţător. Citisem cu o lună înainte şi la Euridice, unde predominaseră laudele sau încurajările generoase. Am fost deci şocată de felul cum îmi erau “rase” textele. Ianuş a încercat să fie împăciuitor, Urmanov a mai dres puţin busuiocul, însă impresia generală a fost de eşec total. Mi-aduc aminte că, la finalul întâlnirii, Răzvan Ţupa m-a invitat alături de ceilalţi la un suc “de după”. Eu însă am refuzat, motivând că nu mă simt bine, şi am fugit cât mai repede de acolo. Evident că am plâns toată seara, mai ales pentru că eram contrariată: cum puteau să existe păreri aşa de diferite pentru aceleaşi texte ? Pe cine să cred de fapt? Dar a fost o lecţie bună, am învăţat apoi încet, încet să “încasez” criticile mai relaxată, mai conştientă de importanţa lor.

Ai debutat la Editura Paralela 45, cu volumul “Poemextrauterine”. Au existat atât remarci acide, cât şi întâmpinări elogioase ale acestui volum, care te-au aruncat într-o primă linie valorică a scriitorilor tinerilor. Care au fost scriitorii care te-au influenţat, şi care au fost întâmplările care au scos la iveală materialul “Poemelor extrauterine”?

Cu debutul am fost imediat asociată grupului « pornograf » care tocmai descinsese în literatură (Vlădăreanu, Bradea etc). Un factor a fost cu siguranţă titlul, care şoca şi trimitea imediat în zona sexuală, deşi pentru un cititor atent nu doar sexualitatea e referinţa, ci toate stările feminine legate de plasarea în extra-uter, adică dincolo de feminitatea falsă a etichetelor sociale. În fine, nu mai fac teorii… Am făcut şi un manifest extrauterin din dorinţa de a explica demersul meu, de a arăta că nu are nici o legătură cu pornografia, ba chiar o denunţă. Dar poezia trebuie să se descurce singură, nu trebuie explicată. Am descoperit însă că tabăra celor care au apreciat volumul era formată predominant din persoane care iniţial nu mă cunoşteau personal, nu ştiau ce vârstă am şi nici cum arăt sau cu ce mă ocup. Au putut astfel să facă o lectură ‘ne- ideologică’ aş spune, o lectură în care poezia în sine rezista, şi nu marotele de receptare. Angela Marinescu m-a influenţat probabil foarte mult la vremea aceea, dar cred că mai degrabă inconştient, prin faptul că suntem două persoane cu o structură interioară asemănătoare, aşa cum aveam să descoperim ulterior. Volumul era deja scris când am cunoscut-o pe Angela, la un târg de carte la Teatrul Naţional. Dar imediat ce am început să o citesc, am înţeles de ce a avut aşa o aderenţă la poezia mea. Pentru că se regăsea acolo, într-un mod cu totul ciudat. Asta ne-a şi legat atât de puternic de-a lungul anilor. De la poezie la prietenie. Evident că şi Elena Vlădăreanu m-a marcat. După ce am citit volumul Pagini am simţit în sfârşit că citesc un text curat, că se poate trece peste orice barieră de limbaj, că se poate spune atât de mult fără poleială, fără ipocrizie. Abia acum realizez că atunci mă atragea, de fapt, orice abordare într-un fel “feministă” a poeziei, în sensul de a diseca artificiozitatea stereotipului feminin într-un context atât de ostil unei astfel de abordări. Nu cred că mai trebuie insistat pe faptul că nu doar spaţiul public în general, dar şi mediul literar românesc este foarte misogin şi de aceea cred că a fost nevoie de câteva “urlete” împotriva acestei stări de fapt, de câteva operaţii pe cord deschis, nu doar asupra limbajului ce trebuia să scape din aceste chingi, dar şi realităţii ce trebuia analizată la rece. Aceasta era, să zicem, partea hard core a intereselor mele, dar citeam cu frenezie şi alte tipuri de poezie, Bacovia fiind prinţul noir pe care l-am adorat, chiar şi în prozele sale poematice absolut demente. Un alt bagaj important al cărţii este furnizat de operaţia pe care am suferit-o în clasa a10-a, trecând printr-o situaţie medicală complicată, care m-a marcat, evident, foarte mult. Am încercat să depăşesc acel moment prin scris (nu întâmplător Inimi cicatrizate e un volum Biblie pentru mine din această perspectivă) şi cred că un rol foarte important în asumarea mea poetică totală a avut-o acest episod, fără de care aş fi fost cu siguranţă mult mai neîndemânatică în înţelegerea poeziei.

În anul debutului tău, 2004, era un alt peisaj „boem” scriitoricesc, din câte îmi aduc aminte, iar prieteniile dintre scriitori, mai normale. Ai simţit şi tu, schimbările radicale de comportament ale unora, te-au afectat în vreun fel, s-au produs rupturi de prietenii pe criterii îndoielnice? Cât poate influenţa un scriitor, atmosfera de incertitudine afectivă din jur?

Orgoliile scriitoriceşti sunt mereu la cote înalte. Dar se pare că internetul şi posibilitatea injuriilor sub anonimat au înteţit atmosfera rarefiată a literaţilor plini de sine. Ceea ce m-a şocat cel mai mult în ultimii ani, este cum tineri scriitori care acuzau lipsa totală de empatie a “bătrânilor”, şi criticau furibund “ochelarii lor de cal”, au ajuns cu vremea să prezinte aceleaşi simptome pe care deunăzi le incriminau. Cred că ceea ce m-a ţinut departe de aceste ringuri de bătălie a orgoliilor, a fost faptul că am activat şi într-un alt domeniu, colateral literaturii, din pricina studiilor, şi atunci am stat pe margine. Fiind însă o fire impulsivă, am mai “spumegat” şi eu cu anumite ocazii, dar apoi am regretat. Mi-am dat seama că asta nu are nici o legătură cu literatura, că ea trebuie să fie un dar pentru cei din jur, un gest de deschidere, şi nu un nou motiv de închidere şi duşmănie. Chiar şi aşa, multe dintre conflictele ce au dezbinat grupurile şi mai ales acea comunitate frumoasă cenaclieră care mă fascinase în adolescenţă, m-au întristat foarte mult. Trebuie însă să remarc că în ultimii ani au avut loc tot mai multe evenimente dedicate poeziei şi literaturii în general (Colocviul Tinerilor Scriitori, lecturi publice, Tabăra de la Săvârşin,  Institutul Blecher) care au mai armonizat putin relaţiile dintre scriitori.

Care sunt scriitorii tăi preferaţi- ai lunilor de vară 2010- să spunem? Ce cărţi bune ai descoperit în bibliotecile ieşite în cale sau prin librării?

Ultimele luni mi-au fost marcate foarte mult de lecturi de specialitate, întrucât am avut de scris dizertaţia de masterat în “balcanologie”. Aş cita şi de aici câţiva autori savuroşi, ce au disecat dihotomia simbolică Est-Vest, Balcani-Occident foarte inteligent: Maria Todorova, Julia Kriesteva, Ivan Krastev,  Andrew Hammond, ca să mă rezum la câţiva.  Dar şi oazele de literatură mi-au făcut un mare bine. În materie de proză mi-au căzut în mână în ultimele săptămâni volume semnate de Boris Vian – Spuma zilelor, Vasile Voiculescu – Zahei orbul, James Joyce – Portretul artistului în tinereţe şi Kimberley Cornish – Evreul din Linz (o lucrare istorică, dar palpitantă ca un roman cu spioni, despre legăturile nebănuite dintre Wittgenstein şi Hitler, o reflecţie foarte interesantă asupra modului pervers în care ideile se contaminează uneori unele pe altele şi produc dezastre), precum şi volumele Scotch de Ioana Bradea şi Apropierea de Marin Mălaicu- Hondrari, care m-au sedus. La poezie am savurat reeditările Norei Iuga de la editura Casa de Pariuri Literare (Spitalul manechinelor şi Dactilografa de noapte), dar şi un volum atroce, dar foarte proaspăt şi bine articulat, semnat de Ion Zubaşcu – Moarte de om. O poveste de viaţă, dar şi Nimic-ul lui Mircea Cărtărescu, un volum cu multe poeme foarte frumoase despre dragoste şi oboseală. Am citit şi doi poeţi britanici contemporani, care mi-au placut la nebunie: unul mort – Philip Larkin, şi una vie – Carol Anne Duffy, foarte diferiţi, dar absolut extraordinari.

Pe lângă activitatea literară, ai organizat în acest an, prima ediţie a Târgului Naţional de Poezie, un târg ce a adus laolaltă editurile de poezie, scriitorii, a promovat cărţile lor, le-a adus în atenţia unui public care chiar gustă poezie. Ce concluzii ai putut trage la sfârşitul lui? Se vinde poezie, dacă ştii să o promovezi? Mai are rost să existe un astfel de târg în anul ce vine? De ce?

O primă concluzie pe care am tras-o în urma acestei experienţe, este că există un cumplit cerc vicios în ceea ce priveşte piaţa cărţii de poezie din România. Editorii sunt foarte reticenţi faţă de promovarea poeziei, pe motiv că ea nu vinde şi nu atrage publicul, iar publicul e reticent faţă de poezie, pentru că nu ştie nici unde să o găsească, nici ce poate ea să ofere. Dacă ne uităm adesea cu jind peste hotare, la numeroasele evenimente publice de promovare a poeziei (lecturi, performance, spectacole etc), vedem că poezia, deşi nu e un fulminant best seller, beneficiază totuşi de publicul ei dedicat, constant, generos. Dar trebuie să observăm că editurile (dar şi uniunile de creaţie sau anumite ONG-uri culturale) au riscat la început, investind în promovarea poeziei şi în aducerea ei cât mai aproape de public, dar au şi câştigat la final o parte devotată a publicului iubitor de literatură. Când am descoperit la TNCP femei de afaceri care doreau să cumpere un volum de poezie pentru a face un cadou, şi nu s-au sfiit la final să cheltuie mai bine de 100 de lei în acest scop, sau elevi de liceu care nu mai fuseseră niciodată până atunci la o lectură publică de poezie şi care au fost foarte plăcut impresionaţi de poezia lui Constantin Acosmei, spre exemplu, de care nu auziseră niciodată până atunci, epuizând stocul de “Jucăria mortului”, am realizat că astfel de evenimente au momentan efecte anemice, doar fiindcă nimeni nu e dispus să rişte. Nimeni nu e dispus să aducă poezia în prim plan, pentru ca astfel să iasă la iveală potenţialii iubitori de poezie, care cred că sunt suficient de mulţi în România, cât să creeze şi un anume profit într-un final. Aşa că primele şocuri le-am avut din partea editurilor care publică poezie, ce au fost foarte reticente în a ne pune cărţi la dispoziţie pentru Târg. La final, totalul vânzărilor în cele 4 zile a fost de aproape 8.000 de RON. Nu ştiu dacă e mult sau puţin, dar e doar un început. Cred că sunt mii de motive ca acest proiect (ca şi altele) să continue şi în anii următori. Obişnuirea publicului cu astfel de manifestări cred eu că va duce la normalizarea pieţei de carte, dar şi la îmbunătăţirea statutului de poet contemporan.

Călătoreşti destul de mult, şi îţi împarţi timpul între pasiuni şi domenii mai puţin literare uneori. Pentru cei care nu te cunosc decât prin prisma cărţilor, cât de departe îţi doreşti să ajungi? Care sunt pasiunile şi proiectele care te menţin vie, activă şi cu poftă de muncă?

Mi-e teamă uneori să nu exagerez mergând departe, astfel încât “să mă rănească la degete linia orizontului”, cum spune într-un vers Octavian Soviany. Am adesea pasiuni contradictorii, ca şi proiecte contradictorii. Nu mi le formulez niciodată răspicat, de teamă să nu se spulbere. Activismul şi forţa pe care le degaj uneori, mă costă foarte scump şi, în ultima vreme, tocmai poezia suferă cel mai mult din această cauză. Dacă în loc să mă simt ca un acrobat mergând pe sârmă, deasupra unei prăpastii, eu pozez ca fiind un alpinist ce escaladează nonşalant vârful muntelui, atunci poezia mă părăseşte.  Aş vrea să nu mai fac planuri, aş vrea să nu mai fiu alpinist.

Al doilea volum de poeme, Pauza dintre vene”, a apărut la una dintre editurile cele mai bune de la noi. Care a fost povestea celei de-a doua cărţi? Cât de diferită e experienţa publicării celei de-a doua cărţi, faţă de prima?

Colaborarea cu editura Cartea Românească m-a onorat, într-adevăr, dar a doua carte a venit puţin pe nepregătite. Sigur, nu caut în asta vreo justificare a părţilor sale mai slabe. Dar a venit prea repede, nu storsesem din mine tot ceea ce ar fi putut să prindă o nouă consistenţă, eram încă diluată de starea “extrauterinelor”. Cred cu tărie că a doua carte e foarte importantă pentru un tânăr scriitor, de aceea sper că a treia carte să mă aducă mai aproape de un nou limbaj poetic, de o etapă încheiată, asumată, esenţializată, promisă. Poemele din Pauza dintre vene au fost citite aproape integral în cenacluri, am publicat majoritatea versurilor în reviste. Au fost expuse destul de mult, şi de aceea cred că am luat prea mult avânt şi m-am grăbit. Cu toate acestea, la o reeditare nu aş scoate decât vreo 3 texte. Titlul mi s-a părut foarte expresiv pentru faza în care mă aflam atunci. O pauză, o trecere, o aşteptare.

Eşti activă şi pe blogul http://mirunavlada.wordpress.com, unde deseori postezi comentarii dure la adresa unor scriitori sau acţiuni ale lor. Care este scopul acestui blog, pentru tine, şi care au fost criteriile care te-au determinat să-l deschizi?

Nu am publicat comentarii « dure » decât de câteva ori, când am fost total şocată de un anumit gest sau o anumită atitudine a vreunui scriitor. Oricum, nu asta e intenţia blogului. Nu vreau să mă răfuiesc acolo cu nimeni decât cu mine. Iniţial l-am pornit ca să mă deschid mai mult către publicul “potenţial”, către oameni din diverse medii sociale care să-mi privească poezia direct, frust, fără menajamente. În ultimii doi ani l-am făcut mai personal, nu abordez numai probleme literare. Fiind destul de extrovertită, îmi afişez acolo şi multe gânduri intime, evenimente personale, temeri, dorinţe etc. Îmi place de asemenea foarte mult şi să recomand evenimente culturale, nu doar din sfera literaturii ci şi a artelor plastice, muzicii, filmului. E un loc unde sunt eu însămi şi unde mă desfăşor respectând propriile reguli. Poate de aceea blogul nu are o tematică anume, e foarte eclectic şi pentru unii e poate chiar obositor. Dar trebuie să mărturisesc că prin intermediul acestui blog am cunoscut multe persoane minunate (în carne şi oase), de care nu aş fi avut habar altfel. Nu cred că blogul îţi face publicitate, te face poate uşor mai accesibil.

A venit toamna. Ce ne pregăteşti, fie în calitate de cititori ai tăi, fie de vizitatori ai evenimentelor organizate de tine?

Am în plan un eveniment de amploare – un festival internaţional de poezie, care să fie organizat foarte profesionist. Întrucât finanţarea sa este foarte costisitoare, şi acţiunile de planificare şi organizare sunt foarte complexe, întreg procesul de fabricaţie va lua destul de mult timp. Cred că doar pe la mijloc de 2011 reuşesc să pun totul la punct, iar concret, acesta va avea loc probabil în 2012. E un vis al meu, prin care doresc să recreez acele comunităţi vii de poeţi care se exprimă liber şi au conştiinţa că poezia îi apropie şi îi fortifică pe oameni. Dar până reuşesc să pun pe roate acest proiect, am pus deja pe hârtie, alături de dl. Ioan Cristescu lecţiile învăţate pentru ca TNCP de anul viitor să fie o ediţie cu adevărat extraordinară. Şi trebuie să mai menţionez că sunt foarte fericită de faptul că recent mi-au fost traduse poemele în limba sârbă, fiind foarte interesată să relaţionez cu spaţiul literar ex-iugoslav. Viziunea unui nou volum o am, încrâncenarea de a pune totul pe hârtie întârzie însă apariţia sa.

Număr de vizualizări :3313


2 Comments to ““Viziunea unui nou volum o am, încrâncenarea de a pune totul pe hârtie întârzie, însă, apariţia sa””

Comenteaza

Sunt permise comentariile oricărei persoane, fără discriminări pe criterii de rasă, sex, etnie, opţiune şi apartenenţă politică sau religioasă. Limbajul vulgar şi trivial în subsolul textelor nu este permis. Nu sunt permise opiniile calomnioase rasiste/şovine/xenofobe. Nu sunt permise atacuri la persoană în subsolurile textelor, ele sunt exclusiv pentru comentarii, critică literară, păreri despre text, dezbateri, etc. În caz contrar, ele vor fi scose din baza de date, fără nici o explicaţie din partea AgentiadeCarte. ro