“Prezenţa naturii? Iată un limbaj de care minimaliştii se tem”

aug. 29th, 2010 | By | Category: Dialogul de carte

De curând, scriitorul Dinu Flămând a publicat cea mai recentă carte de versuri a sa, “Umbre şi faleze”, Editura Brumar, un proiect literar ilustrat de artista Savina Tarsitano. Scrise în zone geografice diferite, poemele şi-au găsit unitatea în acest volum. Andra Rotaru a dialogat cu Dinu Flămând, în exclusivitate pentru AgenţiadeCarte.ro, încercând să afle parcursul acestui volum.

Volumul “Umbre şi Faleze”, Editura Brumar (2010) a beneficiat de o ilustrare de excepţie, a Savinei Tarsitano. Cum s-a produs această corespondenţă a poeziei dvs., cu fotografiile realizate de dânsa?

Am întânit-o pe artista italiana Savina Tarsitano în timpul unui sejour la Centrul de studii Ligure de la Boliasco, lângă Genova.  Era acolo o adevărată comunitate internaţională de artişti  – scriitori, muzicieni, pictori, fotografi ş.a. – care profitau de mărinimia acestei fundaţii americano-italiene pe durata câtorva săptămâni. Mulţi oameni bogaţi şi largi de spirit din lumea occidentală, mai cu seamă din SUA, îşi pun la dispoziţia artiştilor fastuoasele lor case de vacanţă  transformate în fundaţii. Remarc acest lucru într-o foarte scurtă paranteză, numai pentru a deplânge inexistenţa unor iniţiative similare în spaţiul românesc, unde « les nouveaux  riches » pot fi eventualmente generoşi doar dacă te aservesc. Iar Savina  « vâna » deja cu aparatul ei de fotografiat o realitate specială, zona de contact a umbrei cu materia anorganică. Mi-a arătat câteva fotografii realizate deja prin spaţiile aride din nordul Europei, foarte misterioase, pline de nelinişte. În aceeaşi perioadă eu contemplam în legănarea apelor ligurice reflexele unui peisaj interior ce refuza să mi se dezvăluie. Am simţit că se stabilea o anumită prietenie între privirea mea fixă şi  privirea obstinată ce prezida acele fotografii. Dar nu am intrat în detalii cu Savina, nu am făcut niciun proiect comun. Totuşi, acele imagini vazute pe fugă m-au urmărit multă vreme, fără să ştiu de ce. În momentul în care era gata proiectul meu de carte pentru Brumar, i-am scris Savinei şi i-am cerut să-mi trimită imaginile. Între timp, numărul lor sporise, iar misterul lor se adâncise. Aşa că i-am cerut permisiunea să alătur câteva imagini  poeziilor mele. Efectul a fost peste aşteptări. Umbrele mele şi “umbrele” Savinei comunicau aceeaşi lume misterioasă. Este confirmarea entuziastă pe care am primit-o mai cu seamă după ce Savina a expus imaginile într-o  sală a Institutului cultural Titu Maiorescu de la Berlin. Iar apoi, în vastul spaţiu expoziţional de la Accademia di Romania, la Roma, unde expoziţia ei a avut un mare succes. Poemele mele însoţesc de acum înainte « turneul » acestor imagini, programat şi prin alte oraşe europene.

Mare parte dintre poemele din acest volum au fost scrise în perioade de şedere în Italia, Brazilia sau Franţa. Ciclurile, fie că sunt scrise într-o zonă geografică sau o alta, au un fir care le leagă. Cum aţi găsit o unitate a acestor perioade de creaţie?

În reşedinţele de creaţie din Franţa, Italia sau  din Brazilia, unde am fost primit în ultima vreme – şi unde, constat cu bucurie, li se face loc tot mai multor artişti români – eu nu m-am dus (numai) de dragul exotismului. În fond, e bine dacă poţi profita de un loc agreabil unde să stai pentru o anumită perioadă numai cu tine însuţi, dar şi cu un proiect literar aflat în elaborare. Mai toţi cei  care continuă să fie scriitori activi, au nevoie de alte joburi ca să trăiască. Devine esenţial, însă dificil, să te cosacri unui proiect, altfel decât pe fugă. Eu pot să scriu oriunde, dacă sunt lăsat în pace.  Să fii găzduit în spaţiul lichid al Mediteranei, unde găseşti şi toate sugestiile fabuloasei sale istorii culturale, este un dar rar. Am sărit pe această ocazie. Peisajele marine au venit de la sine, amestecându-se cu peisajele percepţiei mele culturale, pe fundalul amintirilor idelebile care nu mă părăseau. La fel şi în Brazilia, deşi acolo istoria fabuloasă a sosirii portughezilor şi contactul real cu teatrul naturii aproape nu m-au lăsat să mă gândesc la propria mea poezie. Iată de ce nu există decât trei poeme braziliene. Ele sunt în mod voit mult mai discursive, în spiritul locului, alimentate de seva imaginilor,  materialul generos al poeţilor brazilinei. Am tradus mult si din aceştia, mai cu seamă din Drummond, la care fac referinţe explicite. Pentru mine ei erau acolo o a doua familie. Mă refer la ei dar nu de dragul de a stabili referinţe culturală. Am trăit cu poezia lor si-i invidiam pentru largile spaţii, pentru respiraţia lor generoasă, pentru muzica şi naturaleţea sintaxei lor. Nici nu încercam să scriu poezii, eşuasem benevol pe  imensul lor continent şi mi-era destul.  Multă vreme  am evitat să includ acele trei poeme ale mele în carte. Dar cum « umbrele » revin insidios şi acolo, am socotit că prezenţa acestor poeme era, la urma urmei,  justificată. Mai cu seamă fiindcă « explodase » acolo în mine un alt poem despre mama.

Prima parte a volumului, “Umbre” ne înfăţişează aspecte ale unei lumi în retragere, depopulată de prezenţe, lipsită de lumină, o lume a rămăşiţelor sau amintirilor. Există un filon autobiografic sau e o construcţie ideatică, a unei lumi încă neatinse?

Da, umbrele sunt în primul rând ale memoriei. Traversam o perioadă dificilă după pierderea părinţilor. Gândul la ei se infiltra în acele peisaje, se amesteca cu ele. Figura tutelară a lui Ulysse, mare psihopomp, călăuză şi prin lumea de dincolo, nu doar in chenarul vizibil al Mediteranei – cum avea să fie şi Isus – se impunea de la sine. Vedeţi dumneavoastră, nimeni nu ştie cum se declaşează asemenea întâlniri cu dispăruţii noştri dragi. Cele mai vechi mituri au păstrat formula inexplicită – deci chiar misterul. Sigur, la modul anecdotic pot spune că am « visa-o » pe mama, aflată împreună cu mine, undeva în străinătate, întorcându-se spre mine, în acel context confuz, ca şi cum mi-ar fi cerut să-i traduc o frază  ne înţeleasă de ea, în conversaţia pe care o avea, tot acolo, cu alte persoane. Iar la trezire am realizat că visul îmi dăruise chiar imaginea metaforică a strădaniei mele, cea de a intra în contact : trebuia să « traduc » , să tălmăcesc din vis pe hârtie! Tot aşa, imaginea tatălui făcând un foc de lemne, după ce mă învăţase cum să le pun în piramidă, era  ca o « artă poetică » pe care mi-o dăruia el de dincolo. Există momente fericite, şi rare, când visul sintetizează ceva palpabil dar, totuşi, misterios. Uneori  el îţi lasă pe malul dinspre tine piatra concretă a unei imagini, ca un fragment de meteorit ajuns dinaintea ta, din cosmosul interior.

Ilustraţiile vin în continuarea poemelor, întregindu-le, sau sunt create independent de poeme? Aţi pornit de la aceeaşi temă, reunindu-vă forţele ulterior?

Imaginile Savinei nu ilustrează poemele mele, după cum nici poemele mele nu au trimis-o pe ea în Groenlanda sau în Finlanda să exploreze  graniţile severe ale vizibilităţii. Culmea e că ea este mediteraneană, din Calabria, iar eu nordic, din nordica mea Transilvanie – ambii porniţi să căutăm  limitele luminii în spaţii ce nu ne erau familiare. Toată lumea este umită însă de dialogul ce se instalează între imagine şi cuvânt,  tocmai fiindcă zona lor de contact mai mult prelungeşte şi amplifică misterul, decât să-l domesticească.  Eu însumi sunt frapat de dimensiunea « metafizică » a acestor fotografii, şi-mi dau seama că umbrele ei profilate pe acele faleze au în ele o lungă istorie de aşteptare, care le precede sosirea şi le precipită plecarea…

În al doilea ciclu, “Poeme pentru Ulysse”, personajul Ulysse devine un alter ego al poetului, căruia îi puteţi prevesti şi urmări acţiunile. Cât de terapeutic poate deveni scrisul, când există un personaj prin intermediul căruia să vă exprimaţi?

Ulysse poate fi şi un altr ego al meu dar şi imaginea periplului atâtor altor semeni. Trebuie să recunoaştem, el are ceva fascinant. Mă obseda într-un fel aparte încă din perioada în care traduceam şi acele câteva poeme ale lui Umberto Saba dedicate eroului. Se afla deja la  triestin imaginea unui Odiseas bătrân, vagant prin insulele dalmate, uşor decrepit. Consideram că Saba ar fi putut să-l mai interogheze…Am continuat să o fac eu, dar din perspeciva umbrelor mele, insistând mai cu seamă pe începutul unor regrete care îl asaltau… Tema poate fi continuată. Eu m-am oprit, speriat, în momentul în care mi l-am imaginat pe  acest erou în postura placidităţii potmoderne, derutat într-o lume care nu ar mai renunţa la confort dacă, prin absurd şi improbabil, s-ar lăsa tentată de cunoaşterea terifiantului legendar.

În ciclul “Faleze”, “gesturile” naturii par să devină adevăratele personaje ale poeziilor: zborul pescăruşului, palmierul cu frunzişul vâlvoi spre mare, lămâiul care îşi soarbe umbra latină…Natura devine o continuare a senzorialului poetului?

Prezenţa naturii? Iată un limbaj de care minimaliştii se tem.  Mulţi din cei care scriu astăzi poezie îmi dau sentimentul că se află închişi într-o cameră  închisă în altă cameră. Una din camere e « canonul cultural », a doua cameră cine ştie ce alt mediu de sinteză chimico-estetică. Frumuseţea naturală  nu-i poate vorbi cuiva care s-a lăsat estropiat de perceperea frumosului natural numai fiindcă există istoria inhibantă a frumosului estetic. Nefericiţi pe care cultura îi face şi mai nefericiţi…

Cât de important este pentru un scriitor să poată călători, pentru a vedea pe viu lumea despre care scrie?

E important să călătoreşti, şi pe celelalte meridiane şi în propria-ţi odaie. Scapi mai repede de sentimentul provincial, acum atât de agresiv în spaţiul literar românesc. Scapi de practica arpentorială care  stabileşte în Romania pogoanele generaţiilor, haturile promoţiilor,  latifundiile câtorva critici  care şi-au arondat spaţiul publicisticii culturale mafiote. Reuşeşti să dobândeşti simţul relativităţii care îţi permite să alegi efectiv ceea ce îţi place şi îţi vorbeşte ţie, nu ceea ce este impus de strategiile comerciale  ale câtorva edituri sau medii de afaceri. Literatura română începe să iasă la aer, timid, dar o face. Am întâlnit în aceste săptămâni din urmă câţiva tineri universitari care, în sfârşit, citează pertinent în mai multe limbi de circulaţie, au o nuanţată asimilare a ideilor interesante ce vin şi din alte spaţii culturale; nu au puterea de a impune ei  dezbaterile în presa culturală românescă, dar nici nu se lasă timoraţi de mediocritatea oficializată.

Număr de vizualizări :1850


2 Comments to ““Prezenţa naturii? Iată un limbaj de care minimaliştii se tem””

  1. Marina Crainic spune:

    Bun interviu! Afli multe. Pertinente şi foarte interesante întrebări. Felicitări Andrei Rotaru.

  2. […] Dinu Flămând:  http://www.agentiadecarte.ro/2010/08/%E2%80%9Cprezenta-naturii-iata-un-limbaj-de-care-minimalistii-s… […]

Comenteaza

Sunt permise comentariile oricărei persoane, fără discriminări pe criterii de rasă, sex, etnie, opţiune şi apartenenţă politică sau religioasă. Limbajul vulgar şi trivial în subsolul textelor nu este permis. Nu sunt permise opiniile calomnioase rasiste/şovine/xenofobe. Nu sunt permise atacuri la persoană în subsolurile textelor, ele sunt exclusiv pentru comentarii, critică literară, păreri despre text, dezbateri, etc. În caz contrar, ele vor fi scose din baza de date, fără nici o explicaţie din partea AgentiadeCarte. ro