“Ce te costă, în general, să respecţi nişte norme, mai ales atunci când lanţurile au fost aurite?”

aug. 14th, 2010 | By | Category: Dialogul de carte

Volumul “Oraşul jumătăţilor de înger” de Florin Toma a apărut recent la Editura Cartea Românească. Un roman straniu, de o ironie sumbră, care aruncă realităţile pe care le cunoaştem într-un con de umbră şi ne sădeşte, adânc, întrebarea, dacă e posibil să existe/ să fi existat o lume articulată celei pe care autorul o descrie în acest volum. Andra Rotaru a dialogat, în exclusivitate pentru AgenţiadeCarte.ro, cu Florin Toma, încercând să afle punctul de vedere al autorului despre acest volum.

Oraşul în care personajele dvs. îşi duc existenţa este sub „asediul” Normelor şi Indicaţiilor, instaurate de Stat pentru „o dezvoltare armonioasă a omului”. Cum fac faţă oamenii acestui mod de existenţă, cum se împacă ei cu convenţiile? Care sunt limitele lor?

Grea întrebare!…De altfel, dacă-mi permiteţi să încep cu o paranteză – nimic nu e mai plăcut şi mai ofertant întru durabilitate ca debutul cu o digresiune – întregul dvs. parcurs jurnalistico-scriitoricesc (altminteri, vă fericesc pentru palpitul poeticesc!) în care se înscrie acest interogatoriu amical este presărat cu chestiuni grave, serioase, ba, uneori, chiar marţiale. Mai grele ca plumbul aşezat (cu grijă, ca să nu cadă!) pe aripa unui gând. Singura explicaţie constă în supoziţia că dvs. aţi luat în serios acest roman şi, prin urmare, mă faceţi să mă iau şi eu, pe mine, nu în balon, ci în acelaşi serios tipologic. Da, mărturisesc că nu ştiu cum se descurcă oamenii aceia, dar cred că ar trebui să se împace cumva cu convenţiile (şi cele militare, şi cele civile!), fiindcă altminteri nu se poate. Altminteri, nu s-ar mai fi scris acest roman şi, drept pedeapsă, am fi rămas toţi – şi autor, şi librari, şi cititori – cu aceleaşi impresii confuze şi nedeclarate la Fiscul istoriei…

Conflictele care apar între locuitorii acestui spaţiu sunt repede aplanate de poliţişti, atunci când ele se ivesc. Ordinea se restabileşte atât de repede, încât, aparent, ele nici nu s-au produs. De o parte şi de alta, despărţind Oraşul, se află un Bulevard. Care este funcţia lui, în ce mod cele două lumi pe care le separă sunt unitare? Care sunt asemănările şi diferenţele dintre ele?

…Dar mă supun. Şi încerc să răspund cât mai aplicat chestionarului care, am uitat să vă spun, dovedeşte o atât de aplicată atenţie şi interes din partea dvs., încât am impresia că dorinţa nemărturisită a dvs. este de a putea (re-)trăi în acest Oraş. Din păcate, mă voi substitui timpului pe care l-aţi pierdut până a vă naşte. Nu, între locuitorii acestei „distopii” nu există conflicte. Opresiunea turteşte şi uniformizează nu numai sufletele, ci şi spaţiile, locurile, aşezările (recitiţi, vă rog, schiţa „Casa din afară”, a prozatorului Domiţian Biruilă de la p. 261 şi urm.), astfel că, în acest „areal” oamenii sunt inerţi, disfuncţionali, inexistenţi. Cam cum zicea Blaga despre el, „fără dorinţi, fără mustrări, fără căinţi şi fără-ndemnuri, numai trup…”. Cât despre Bulevard, el nu e decât o invitaţie la dublu sens. Nu separă niciun fel de lumi. Acolo e una singură. Terifiant de ridicolă.

De la ce premise aţi pornit, în construirea acestui roman?

Dacă aş fi post-modernisto-textualist, v-aş fi răspuns (chiar mai sec decât secul de Murfatlar!): „De la cea mai importantă, adică de la pre-Missa Solemnis”! Dar, fiindcă, în general, sunt respectuos cu semenii şi semenele (cu toate că, în particular, sunt totalmente de acord cu minunata conjectură cum că „Drumul spre Iad e depravat cu intenţii bune”!), am să vă împărtăşesc un secret. Preumblarea mea prin viaţă a fost o părere. Cinstită, corectă, sensibilă, dar o părere. Atunci când însă a apărut Nepărelnicul, ăsta mi-a stricat echilibrul instabil al vederii mele prin lentilele sufleteşti. Ştiu, poate părea curios, dar mintea mea fiind doar o părere, o formă de vis în visarea fumului, tot ceea ce n-a fost părelnic zămislit de dânsa simt că s-a pierdut ca un abur în starea de visare că sunt în realitate. Adică, autocitându-mă fără ruşine, „noi suntem în viaţa în care nu suntem, de fapt”. Mai clar, intervalul în care existenţa mea terestră s-a debobinat sub apăsarea Unicului a fost, de fapt, contaminat de Nepărelnic. Iar romanul „Oraşul jumătăţilor de înger” e cât o unghie a acestui diavol!

Fie că e vorba de Liceul de Fete Surde sau de Casa Prieteniilor, toate trebuie să respecte norme inscripţionate încă de la intrarea în sediul lor. Ce fel de relaţii interumane se pot naşte sub spectrul acestor norme? Cât de reale pot fi astfel de apropieri? Prieteniile sunt studiate, clasate şi atent verificate.

Ce te costă, în general, să respecţi nişte norme, mai ales atunci când lanţurile au fost aurite?…Vorba lui Napoleon: „Popoarele sunt la fel peste tot. Cum le sufli cu aur lanţurile, cum încetează să mai urască servitutea”. Poporul acestui Oraş exorcizează suferinţa supunerii prin sărbătoare. La Festa. Pe baza acestei „libertăţi”, el nici nu mai crâcneşte. La fel ca şi cu lanţul câinelui, pe care stăpânul, din când în când, îl mai lungeşte…Vă spune ceva treaba asta? Vă fâlfâie prin cap vreo analogie? Ce mai contează că, până la capăt, austeritatea se transformă în austerilitate?!

Este posibil un astfel de viitor sinistru, pentru omenire? În care prietenii îţi sunt aleşi pe baza unui dosar şi orice întrevedere este atent observată şi verificată de o Gardă de Control al Prieteniilor, cerându-ţi să dovedeşti că posezi un certificat de prietenie cu persoana în cauză?

Completându-vă, aş zice cu persoana în cauză şi…efect! Nu ştiu ce să vă răspund, dar ştiţi ce-mi place? Îmi place că vă dă de gândit această carte, dvs., cititorilor necăiţi, necăjiţi şi necăliţi, ori celor care ţineţi morţiş să vă coborâţi câteodată în Infern, ca să vedeţi ce mai e pe-acolo, ce s-a mai construit, cum mai merg preţurile, cine-a mai venit, cine-a mai plecat…în fine, curioşi, ca tot omu’. Vă dă temă pentru acasă, pentru a reflecta în rarele momente în care e posibil să fiţi mulţumiţi (ca atunci când n-aveţi ce face, sunteţi prea liniştiţi, nu vă apasă nicio anxietate şi, deodată, vă imaginaţi cum ar fi ca în momentul acela să vină cutremurul!) şi să vă lăsaţi imediat invadaţi de spaimă….Aoleu! Dacă mă trezesc cu un prieten pe cap?! De ce spuneţi că e sinistru? În opinia mea, e aidoma unui exerciţiu de socializare. Ca pe Facebook!

Există vreo formă prin care pot protesta sau prin care îşi pot „îndulci” existenţa, locuitorii acestui Oraş? Au fost eradicate revoltele prin atenta monitorizare a comportamentelor?

La un moment dat, pe parcursul romanului, pe la mijloc, nu mai ştiu bine, naratorul primeşte de la mama sa, ca ultimă dorinţă, ordinul ca în viaţă să ştie să se ridice deasupra tuturor acelor „plăpânzi” care vor să pună stăpânire pe tot. Chiar primul titlu la care m-am gândit, după ce am terminat romanul, a fost „Conjuraţia plăpânzilor”, dar mi-am dat seama că această combinaţie, „conjuraţia…” plus ceva, a unora (a „imbecililor”, a „premoniţilor” etc.), era deja, ca să zic aşa, fumată. Arsese până la cotor, până la filtru. Aşa că am renunţat!…Deci, nu există revoltă la neisprăviţi (în cel mai corect sens al cuvântului, adică neterminaţi!), pentru simplul motiv că ei ratează până şi ratarea. Altfel spus, nici ratarea nu e completă, o ratează, amărâţii, până şi pe aceea, din moment ce ei sunt, de fapt, doar jumătăţi de înger. Cine să se revolte în acel Oraş? Şi de ce să se răscoale? Oare nu se poate trăi o viaţă (şi înc-o viaţă şi înc-o viaţă, mereu aşa, până la eternizarea eternităţii!) în submersia unei resemnări superbe, semi-cosmice?!…Dar nu mai insist asupra subiectului, fiindcă sunt sigur că l-aţi mai întâlnit în butaforia aia cu mioara, cu ciobănaşul, cu mă-sa care-l caută disperată, când colo, el e mort, dar, de fapt, nu e mort, lui doar i se pare că s-ar putea să fie omorât, dac-ar fi să se ia numai după ce-i susură-n urechi prăpăstioasa lui iubită patrupedă…mă rog!

Spre ce fel de apocalipsă se mai pot îndrepta locuitorii acelui Oraş?

Aaaa, dacă-i vorba de apocalipsă, mai bine lipsă! Pentru că deplina catastrofă pentru oamenii aceia ar fi ca ei să nu fi existat niciodată. Or, nu e corect faţă de ei. S-au străduit oamenii, au făcut şi ei tot ce-au putut, s-au zbătut, bieţii de ei. De aceea, se lucrează la consolare. Când nu mai deţii ceva, l-ai pierdut, l-ai scăpat pe jos şi s-a făcut ţăndări, în fine, atunci, ca să nu-l pierzi definitiv, te scoţi reţinând reprezentarea acelui ceva, imaginea lui. Ceea ce, recunoaşteţi că revine mai ieftin şi e poate chiar şi mai puţin obositor. Pe de altă parte, un produs literar de succes nu tratează în niciun caz izbânzile, ci eşecurile. În afară de epopeile alea eroice, pozitive şi peste măsură de plictisitoare (de-aia nici nu sunt parcurse până la capăt!) – gen „Oastea lui Igor”, „Cidul”, „Kalevala”, „Cântecul Niebelungilor” etc.etc. – toată literatura lumii porneşte de la o criză. De la o belea. De la un pocinog. De la o suferinţă. De la un eşec. Care trebuie tratate aşa cum se cuvine. Dar, din păcate, nu toţi sunt în stare. De pildă, să faci dintr-o piticanie de femeie, o patapufniţă şchioapă şi pe deasupra şi ceacâră, balcâză şi, somme toute, lălâie, să faci din ea o frumuseţe de concurs (căreia să-i şopteşti voluptuos: „I Miss you!”), adică o zână numai bună de pus în zânar, ei bine, asta nu se poate decât într-o cheie grotesc-magică. Şi care, staţi liniştiţi la locurile voastre, se află la mine!

După încheierea romanului, aţi fost tentat de un alt fel de final?

De câte ori era întrebat de finalul unui roman, ce părere are despre acesta, Scott Fitzgerald răspundea printr-o altă întrebare: „Dar ce, cartea asta are final?”. La fel ca şi distinsul, eu cred că orice final îngroapă nemeritat atâta amar de efort, de talent şi de strădanie. Nemeritat, fiindcă el nu e niciodată potrivit. Mai ales în viaţă (amintiţi-vă doar de cum, în ziua de 16 iunie 1889, la o zi după decesul pacientului – într-o zi de vineri, după care urmau încă două zile de pauză, adică, mai nou, week-end-ul – când a fost o arşiţă cumplită în Bucureşti, o biată, anonimă şi zăludă infirmieră pur şi simplu a uitat pe pervazul ferestrei, direct afară, sub soarele atotnimicitor, borcanul cu spirt în care se afla, separat spre a fi examinat de doctorul anatomo-patolog, creierul celui mai vizionar dintre gânditorii acestei naţii gluciferice, şi care creier, bineînţeles că s-a făcut muci!). Ei bine, după încheierea romanului, nu m-am gândit decât la ce i-a spus lui Andy Warhol maică-sa, atunci când a plecat de-acasă: „Nu fi insistent, dar lumea să ştie de tine!”. În rest, deşi les jeux sont faits et tout va bien, aştept alte şi alte finaluri. Iar cei care caută sămânţă de scandal e bine să ştie: Qui s’aime s’aime et qui se taquine se taquine

Număr de vizualizări :2242


One Comment to ““Ce te costă, în general, să respecţi nişte norme, mai ales atunci când lanţurile au fost aurite?””

  1. florin dochia spune:

    Să ne trăieşti, Florin Toma şi să ne bucuri cu lumile tale paralele! Mai cu seamă că ştiu câtă „biografie” este în cărţile tale!
    Mulţam pentru interviul acesta, Andra Rotaru!

Comenteaza

Sunt permise comentariile oricărei persoane, fără discriminări pe criterii de rasă, sex, etnie, opţiune şi apartenenţă politică sau religioasă. Limbajul vulgar şi trivial în subsolul textelor nu este permis. Nu sunt permise opiniile calomnioase rasiste/şovine/xenofobe. Nu sunt permise atacuri la persoană în subsolurile textelor, ele sunt exclusiv pentru comentarii, critică literară, păreri despre text, dezbateri, etc. În caz contrar, ele vor fi scose din baza de date, fără nici o explicaţie din partea AgentiadeCarte. ro