„Poezia românească de azi: o repede ochire pentru cititorul francez”[1]

iul. 14th, 2010 | By | Category: Eveniment

De curând, în Franţa a apărut cel mai recent număr al revistei de cultură „Nouveau regard”, iar poezia română este prezentată amplu în paginile acestei reviste de scriitoarea Magda Cârneci. Reproducem traducerea acestui text apărut în numărul 48 al revistei „Nouveau regard”, cu acordul Magdei Cârneci, în exclusivitate pentru AgenţiadeCarte.ro.

“Într-o ţară în care „tot Românul e născut poet”, cum spune un proverb local vechi de câteva secole, poezia, acest gen literar fragil şi totuşi capital pentru vialitatea unei limbi şi a unei culturi, poezia o duce bine, aş zice, în ciuda dificultăţilor politice şi economice recente. E adevărat că în aceşti ultimi 20 de ani de la căderea regimului comunist, am asistat la un fel de dezlănţuire, de revărsare de poeţi şi de cărţi de poezie mai mult sau mai puţin provocatoare, înnoitoare, avangardiste, în spaţiul cultural românesc, după excesul de cenzură, de ideologie şi de lipsă de libertăţi de tot felul de dinainte de 1989. Dar e deasemenea adevărat că poeţii şi grupările literare de dinainte de această ruptură istorică au continuat să existe şi să producă după axele estetice ale poeticilor lor respective. Schematizând puternic, ar fi vorba de poezia clasic-tradiţională (prizată mai ales de generaţia în vârstă), poezia clasic modernistă (creată de generaţia matură la 1990), poezia postmodernă (inventată de generaţia „optzecistă” care avea în jur de 30-40 de ani în 1989) şi în fine poezia ultra-realistă, dezabuzată, post-nihilistă, a celei mai tinere generaţii.[2]

Dacă ar trebui să dau câteva nume pentru generaţiile diferite de poeţi care au marcat ultimii 50 de ani de poezie română, iată aici doar câteva pentru cititorul francez: Gellu Naum (mare suprarealist român, care a debutat în anii 1940, amic cu Gherasim Luca şi cu Ilarie Voronca, şi care a trăit la Bucureşti până la moartea sa din 2001); apoi, pentru poeţii care au debutat în anii 1960: Stefan Aug. Doinaş, Ana Blandiana, Leonid Dimov, Nichita Stănescu, Ileana Mălăncioiu, Mircea Ivănescu şi mulţi alţii; pentru poeţii care au început să publice în anii 1970, aş aminti aici pe Angela Marinescu, Mircea Dinescu, Virgil Mazilescu, Serban Foarţă, Daniel Turcea, Daniela Crăsnaru, Ioana Ieronim, Ioan Flora şi alţii; pentru generaţia 80, căreia îi aparţin şi eu, amintesc aici de Mircea Cărtărescu, Marta Petreu, Traian T.Coşovei, Ion Mureşan, Mariana Marin, Liviu Ioan Stoiciu, Matei Vişniec şi mulţi alţi poeţi foarte buni; în fine, pentru cei care au debutat în anii 1990-2000, îi menţionez doar pe Ioan Es. Pop, Simona Popescu, Ruxandra Cesereanu, Mihai Gălăţanu, Rodica Draghincescu,Andrei Bodiu, Caius Dobrescu şi foarte tinerii Claudiu Komartin, Elena Vlădăreanu, Dan Coman, Cosmin Perţa, Linda Maria Baros, Dan Mircea Cipariu, Svetlana Cârstean şi atâţia alţii apăruţi în ultimii 2-3 ani[3].

S-ar spune că poezia o duce bine în România de azi. Totuşi, editurile publică din ce în ce mai puţine volume de poezie, căci acestea nu se vând bine, nu sunt comerciale. Pe de altă parte, există din ce în ce mai mulţi autori care preferă să se publice în edituri proprii sau care plătesc pentru a fi publicaţi de către edituri consacrate. Cu toate acestea, poeţii trebuie să devină jurnalişti, profesori sau vânzători pentru a-şi putea asigura supravieţuirea cotidiană. În ciuda acestui fapt, numărul de festivaluri de poezie şi de premii de poezie creşte de la an la an în toate oraşele ţării. Abundă revistele literare nou create, căci fiecare capitală de judeţ are propria sa mândrie culturală locală. În pofida acestui lucru, din ce în ce mai puţini scriitori în general şi poeţi în special apar pe numeroasele canale de televiziune care au invadat spaţiul public până la cel din urmă orăşel sau cătun… Poezia o duce totuşi bine în România, unde se spunea adeseori că poemele erau singurul produs cultural competitiv al ţării – dar asta înainte ca noul val cinematografic român să uimească scena internaţională din ultimii ani…

După aceste câteva generalităţi de punere în temă, dacă ar trebui să propun o „secţiune transversală” prin corpul poeziei române de azi, dacă ar trebui să ofer despre ea o imagine concentrată şi inevitabil subiectivă, care ar fi după mine chipul poeziei româneşti actuale ? Care ar fi obsesiile, stările de spirit care bântuie cu preeminenţă acest spaţiu poetic, dacă parcurgem o bună parte din textele recente publicate de poeţii care trăiesc astăzi în România, şi mai ales de cei tineri ?[4]

Întâi de toate, se poate observa un fel de intensă, enormă decepţie existenţială, o „dezîncântare” faţă de realitatea curentă, o dezamăgire teribilă care ia toate nuanţele posibile, de la tragic până la burlesc. Ca şi cum am asista pe viu la pierderea unei iluzii profunde, fondatoare, ca să nu spunem ontologice: fie că e vorba de figura din ce în ce mai palidă a lui Dumnezeu (într-o ţară cu o numeroasă şi fidelă populaţie creştin ortodoxă), fie că este vorba de intrarea în epoca libertăţii şi a responsabilităţii după un lung regim politic autoritar şi paternalist, fie că e vorba, finalmente, de stadiul vârstei adulte al unui individ precis sau al unei întregi societăţi.

Există un ton direct, o sonoritate uneori brutală în această poezie, mai ale tânără, care vine din România şi care renunţă aproape în întregime la metaforă şi chiar la imaginea poetică. O poezie care refuză concentrarea reflexivă şi sublimarea emoţională pentru a construi un discurs al banalităţii fără menajamente, de o sinceritate teribilă, chiar nihilistă. Există în acest tip de discurs poetic o grijă pentru sinceritatea „cu orice preţ” care pune pe gânduri. Un ton dezabuzat se degajă din ea, o exasperare crudă, care se vrea pusă în întregime în cuvinte, fără distanţă, ca un gaj al adevărului, al singurului adevăr disponibil, chiar dacă irespirabil.

S-ar zice că asistăm la abandonul abrupt, catastrofic al reconfortului religios, al deschiderii metafizice şi chiar al „poeticităţii” mai ales la poeţii români de azi. S-ar spune că dintre ei, poeţii mai ales tineri manifestă într-un mod acut, fără ocolişuri, curentele psihice mai mult sau mai puţin manifeste care sfâşie subconştientul românilor la era ieşirii din infantilizarea comunistă şi a intrării în probele libertăţii „capitaliste” şi ale „adultităţii” sociale. Se aude în această poezie mult „eu, eu, eu” care se asumă şi se ia foarte (prea) în serios, se resimte tatonarea, dezgolită dar puternică, a individualităţii care se afişează curajos, care-şi construieşte o punere în scenă absurdă sau suprarealistă. Un narcisism enorm şi juvenil se desfăşoară, explodează orgolios, lângă dezmeticirea provocată de conştiinţa exacerbată a derizoriului cotidian. Alături de sexualitatea dezinhibată, exprimată pe toate registrele, de la lubric la grotesc şi fără nici o transfigurare, moartea ca subiect poetic pare să fie descoperită pentru prima dată în iminenţa ei neîmblânzită, în absurditatea ei care nu mai e voalată de miturile şi tabuurile de altădată.

Există o dimensiune de auto-psihanaliză, de auto-apărare şi chiar de auto-vindecare în acest fel de discurs poetic „lipit de realitate”, care vrea să răscumpere în primul rând răul de a fi, mizeriile fizice şi temerile psihice de tot felul, uitând sau lăsând deoparte pentru moment alte dimensiuni posibile ale actului poetic, precum frumuseţea existenţei, exaltarea vizionară, consolarea comuniantă sau speranţa. Prin toate aceastea, poeţii români de azi, tineri şi mai puţin tineri, rămân profund solidari cu concetăţenii lor dintr-o ţară care nu şi-a consumat încă toate toxinele comuniste.

Punând în balanţă latura puternic emoţională şi evident impulsivă a acestei poezii româneşti cu latura decantată şi reflexivă a poeziei franceze – adică, pe de o parte, suişurile şi coborâşurile unei sensibilităţi româneşti ultragiate, hrănite de o lungă tradiţie a suferinţei, considerată ca o dovadă a profunzimii, şi, pe de altă parte, meandrele unui rafinament lăuntric francez care se hrăneşte uneori excesiv din propriile disecări intelectuale şi artificii langajiere – nu pot decât să visez la ce ar putea aduce o împletire sau chiar o sinteză dintre cele două maniere atât de diferite de a trăi poezia, în ce priveşte împlinirea fiinţei.”

Magda Cârneci

www.magdacarneci.com


[1] Traducere în româneşte a articolului « La poésie roumaine d’aujourd’hui » din revista « Nouveau regard », nr.48, janvier-mars, 2010, Paris.

[2] Vezi numărul 98 al revistei Poésie 2003 (Maison de la poésie din Paris), număr de care m-am ocupat şi care a fost dedicat poeziei române contemporane.

[3] Regret că spaţiul articolului nu-mi permite o înşiruire mai lungă de nume din recolta excepţională de poeţi români a ultimelor 5 decenii.

[4] Vezi şi antologia de poezie românească contemporană coordonată de Magda Cârneci şi Linda Maria Baros din revista Confluences poetiques, nr.3, 2008/2009, Paris.

Număr de vizualizări :1160


Comenteaza

Sunt permise comentariile oricărei persoane, fără discriminări pe criterii de rasă, sex, etnie, opţiune şi apartenenţă politică sau religioasă. Limbajul vulgar şi trivial în subsolul textelor nu este permis. Nu sunt permise opiniile calomnioase rasiste/şovine/xenofobe. Nu sunt permise atacuri la persoană în subsolurile textelor, ele sunt exclusiv pentru comentarii, critică literară, păreri despre text, dezbateri, etc. În caz contrar, ele vor fi scose din baza de date, fără nici o explicaţie din partea AgentiadeCarte. ro