“Arta a însoţit întotdeauna istoria omului ca un bun îmblânzitor al fiarei comunitare şi al instinctului primar agresiv”

iul. 25th, 2010 | By | Category: Dialogul de carte

Cea mai recentă carte de versuri publicată de Ion Zubaşcu, “Moarte de om. O poveste de viaţă”, Editura Limes (2010), anunţă începutul unei trilogii, trilogie începută cu acest volum recent apărut. Andra Rotaru a dialogat în exclusivitate pentru AgenţiadeCarte.ro despre ritmul din ce în ce mai alert al scriiturii lui Ion Zubaşcu, despre Maramureş şi izul acestor locuri în poezia sa, despre vocile şi trupurile cu care scrie poezie.

La începutul acestui an vă apărea volumul de versuri “Moarte de om. O poveste de viaţă”, Editura Limes, la scurt timp de la publicarea volumului “Omul disponibil”, Editura Brumar, 2009. În ultimul timp, ritmul de publicare se înteţeşte. Sunt manuscrise pe care le aveaţi deja în lucru sau ritmul de scriere a atins un apogeu al maturităţii? Pe coperta patru sunt anunţate încă 7 volume.

Andra, răspunsul e foarte simplu: am lucrat 25 de ani în presa dificilă de informaţie şi investigaţie, mi-am scris cărţile la timp, dar n-am mai avut nici energie, nici vreme, sa mă ocup de ele. Sunt un autor cu sertarele doldora de cărţi, versuri, proză, teatru, jurnale – nu glumesc deloc! – plus miile de pagini de gazetărie, reportaje de teren, anchete, interviuri, texte de atitudine, comentarii, ştiri etc,  publicate timp de 25 de ani la marile trusturi de presă, când mi-am câştigat pîinea zilnică, scriind aproape zilnic. Am publicat foarte puţine cărţi, din cât am scris, pentru că nu m-a interesat cu prioritate lucrul acesta. Cum în timpul regimului comunist, n-am putut participa la viaţa publică, nici să spun ce gândesc, după 1989 am întârziat mai mult în presă, având iluzia că mă implic şi eu punând umărul la schimbările vremii. Nu contează c-am pierdut, important e c-am fost în arenă, într-un moment important al istoriei Românei, sunt cu conştiinţa împăcată, am făcut ce trebuia, atât cât am putut. Acum, m-am retras ireversibil în literatură şi mizez exclusiv pe destinul meu literar, sper să se vadă mai clar lucrul acesta în scurt timp. Aş putea să  merg în ritmul de două-trei apariţii editoriale pe an, o bună bucată de vreme, dar cui ar folosi? Aşa că mă voi mulţumi doar cu câte o carte de versuri, deocamdată, dacă îmi ajută Dumnezeu. Am patru copii şi nu le voi lăsa moştenire averi materiale, case, domenii, maşini, bani, ci multe manuscrise. Din păcate, pe unele nu cred c-o să mai am timp să le termin. Dar măcar am speranţa că voi fi viu şi în postumitate.

Cele şapte volume anunţate pe coperta cărţii mele recente fac parte dintr-o proiect antropogonic, la care mă gândesc de o viaţă, încă de la volumul de debut din 1982, „Gesturi şi personaje”, ale cărui poeme se numesc Omul holografic, Homo ludens, Omul de Neanderthal şi Omul de Cromagnon, Omul de la recepţie, Homo spray, Homo cogitans, Omul practic, Omul închis, Homo cinematographicus, Omul statistic, Omul deschis, Omul munţilor, Omul disponibil ş.a. Mă gândeam să public anual câte unul dintre volumele anunţate, Omul ocazional, Omul pădurii, Oameni ca lumea, Omul nimănui, Omul lui Dumnezeu, Oamenii gramaticii universale, Omul disponibil ( III), numai că acum, lucrând cu moartea în spate,  am  – probabil în compensaţia precarităţii trupului –  o bunăstare spirituală şi creativă pe care n-am mai cunoscut-o niciodată. Aşa că citesc zilnic şi scriu, aş spune cu program, şi mi s-au clarificat alte două cărţi noi, la care trag tare. Ele vor forma o trilogie începută cu  Moarte de om. O poveste de viaţă. Vor fi, evident, din cu totul altă zonă tematică decât primul, dar multe „poveşti de viaţă” le vor lega puternic într-un tot unitar.  Nu ştiu dacă această trilogie va fi cartea mea de căpătâi, sau  Omul disponibil (căruia îi pregătesc o a treia versiune masivă), ştiu însă cu siguranţă că sunt un poet epic şi dramatic, cu înclinaţie structurală spre mari construcţii literare.

În volumul “Moarte de om. O poveste de viaţă” personajul pendulează între o împăcare cu divinitatea şi o revoltă faţă de aceasta. Limbajul poetic se mulează după tensiunea pe care o resimte personajul? Mai poate acest limbaj să se opună autenticităţii trăirilor? În astfel de cazuri, se mai poate vorbi de o construcţie premeditată a poemului?

Am sentimentul acut că o experienţă majoră din poezia lumii tocmai a fost epuizată, din punctul meu de vedere, de poeticile moderne şi postmoderne, de mai bine de 150 de ani încoace. E adevărat, nu poţi coborî în adânc decât de unul singur, aşa au făcut Rimbaud, Mallarmee, Lautreamont, Valery, Celan (iau nişte nume la întâmplare), dar toţi au coborât atât de adânc, încât, când s-au întors la suprafaţă, n-au mai vorbit omeneşte, ori s-au exprimat atât de autentic doar pe sine, încât ceilalţi, tribul de la suprafaţă, nu s-au mai recunoscut  în cuvintele „pure” ale poetului şi în textul lui, care îşi era deja suficient sieşi şi nu-l mai interesa lumea. E la fel cum un cosmonaut ar pleca în spaţiu condus de întreaga comunitate, dar astronautul respectiv a mers atât de departe în abisuri încât, când s-a întors pe pământ, s-a întâmplat ca în Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără moarte, că n-a mai găsit pe nimeni cui să povestească la ce margini de univers a ajuns, sau care să-şi mai amintească măcar de plecarea sa şi să înţeleagă ce avea călătorul de povestit, pentru că deja trăiau în universuri paralele.

Cred că acum ne aflăm la sfârşitul unei paradigme literare mari, când poezia se întoarce la atât de dispreţuitele de Mallarmee „cuvinte ale tribului”: în 150 de ani din urmă, poetul a avut timp suficient să se exprime doar pe sine, acum s-a ajuns la o saturaţie a acestei paradigme literare egocentrice, tribul îşi cere dreptul să fie şi el înţeles din nou de cineva, să vorbească şi în numele lui cineva, evident, nu în termenii în care proletcultismul stalinist sau realismul socialist vedeau lucrurile, ci la modul în care au făcut-o în literatură Homer, tragicii greci, Vergiliu, Dante, Shakespeare, Goethe, poeţii epici si dramatici, care au ţinut totdeauna seama de publicul din areopagul, aula, teatrul, arena comunităţii lor. Altfel, această lume părăsită de creatori se sălbăticeşte cu totul şi ajunge o junglă în care impulsul fiecăruia e doar să-l posede sau sfâşie pe celălalt. Iar arta a însoţit întotdeauna istoria omului ca un bun îmblânzitor al fiarei comunitare şi al instinctului primar agresiv.

Din experienţa personală, însă, am observat ceva interesant: am debutat în 1982 cu volumul „Gesturi si personaje„, scris cu vreo 5 ani mai devreme, în care am inclus şi un fragment din “Omul disponibil” ( pregătesc versiunea III, sperând să se vadă mai clar ce e cu acestă construcţie). Eu sunt acelaşi şi acum, ca în urmă cu 30 de ani, am scris şi scriu poezie epică si dramatică,  în care lirismul e subsumat. Numai că la debut, această carte n-a fost băgată în seamă pentru mizele ei reale, era contra curentului optzecist,  abia acum şi-a găsit contemporaneitatea, când douămiiştii scriu şi ei cu personaje, cu epicitate, autenticist, o poezie tranzitivă (cum zice Gheorghe Crăciun, în Aisbergul poeziei moderne), nu reflexivă. Acum, cronicile curg firesc la Omul disponibil şi cartea din urmă. Deşi, încă o dată, eu am fost exact acelaşi şi acum 30 de ani, atât doar că atunci n-a fost timpul meu. Eram mai devreme cu 30 de ani!

Evident că lucrurile nu se vor fixa pe veci la  focalizarea de acum a gustului literar, s-ar putea ca ele să se schimbe mai repede decât ne imaginăm, atât doar că trebuie să ţinem seama de faptul că aceste mutaţii istorice se produc din când în când şi ar fi ideal să ne ştim exact timpul nostru optim, al fiecăruia. Poate că pană la urmă, toată problema rezidă în câtă răbdare avem fiecare să ne sosească odată şi odată timpul nostru.
Cât ţine acest timp al nostru şi cât de al nostru e acest timp, cred că e altă problemă şi trebuie să-i lăsăm şi lui Dumnezeu libertatea să-şi facă treaba sa divină.

Există în Maramureş un alt mod de a privi moartea, diferit de al altor zone din România? S-a imprimat această percepţie a morţii, diferită, în poemele cu această temă?

Da, există în Maramureş un mod aparte de a vedea moartea, mai ales în colinzi – “Moartea şi Cucul”, de exemplu – cum se întâmplă în cazul tuturor civilizaţiilor străvechi care au avut timp să cristalizeze arhei. Se vede foarte clar acest lucru în volumul plin de speranţă şi vitalitate oximoronică “Moarte de om. O poveste de viaţă”. Şi sper să se vadă şi mai clar în următoarele două volume ale trilogiei.

Ce importanţă are muzica în momentulîn care scrieţi? Există vreo legătură între modul în care interpretaţi şi cel în care scrieţi, se aseamănă cele două compoziţii?

Scriind poezie epică, fără metafore şi alte podoabe stilistice care să dea strălucire poemului, ceea ce face ca textul meu să se numească, totuşi, poezie e o coerenţă muzicală internă a cuvintelor.  Podoabele cuvintelor mele sunt interioare, nu exterioare. Mă folosesc de figurile de stil ca de nişte mijloace, nu pentru strălucirea lor în sine, ci pentru modul în care ştiu să pună în valoare trupul pe care îl împodobesc: povestea, acţiunea, conflictul, tensiunea. În poezia modernă, cuvintele sunt podoabe în sine care stau agăţate pe un trup de aer, devenit invizibil, tocmai pentru că acest trup s-a volatilizat, nu mai conteză. Or în cazul poeziei epice şi dramatice, trupul iese din nou la vedere, iar mijloacele stilistice redevin ceea ce-au fost totdeauna, doar unelte, nu uneltitori.

În cel mai recent volum, experienţa luptei cu o boală atroce devine şi un document poetic. Cât de mult ajută arta, în astfel de situaţii? Poate deveni un punct de sprijin sau devine un instrument de înregistrare a stărilor unice pe care ea le provoa? Există vreo limită a “cuvintelor tari” în poezie?

Dacă poetul e de valoare, curajul lui merge până la capăt.  În cartea “Moarte de om. O poveste de viaţă”, am spus  exact ce am crezut de cuviinţă, cu toată fiinţa mea profundă, revoltată în faţa primejdiei de moarte, fără să mă mai intereseze ce va zice critica. Sigur că şi critica literară e foarte importantă, ca şi toate teoriile estetice, dar ele nu mă pot salva de la moarte. Or pe mine această carte, scriind-o, m-a salvat de la declinul spiritual, într-o situaţie limită a destinului, când puteam să mă prăbuşesc fără scăpare. În încleştarea oricărei fiinţe umane cu boala şi cu moartea, lucrul cel mai important e să nu mori spiritual, înainte de a fi învins de limitele fiziologice. Să nu cedezi spiritual. Dacă eşti viu în spiritul tău şi pe baricade, mai poţi avea o speranţă. În trupul meu nu-mi pot pune mari speranţe, pe termen lung,  ci doar în spiritual meu luptător. Împreună cu el voi trece pragul lumilor spre cer, trupul îl voi lăsa oricum pe pământ. Din clipa în care poezia mea şi viaţa mea au înţeles acest lucru, am simţit că sunt sănătos şi liber, nu mă mai poate atinge nimic, nici măcar moartea.

Vocile care scriu poemele sunt deseori şi ale unor colegi de generaţie, deveniţi personaje, creându-se un mozaic polifonic. Cât de des atitudinile auctoriale au ţinut în frâu vocile care deveneau ale unor personaje reale?

Da, în cartea mea apar o serie de personaje dintre colegii mei de generaţie, dar şi alţi scriitori binecunoscuţi cu care viaţa mea s-a intersectat: Angela Marinescu, Nicolae Manolescu, Gheorghe Grigurcu, Nicolae Prelipceanu, Alexandru Muşină, Marian Drăghici, Ioan Buduca, Ioan Groşan, Eugen Suciu, Augustin Doman, Mircea Bârsilă, poetul Gheorghe Mocuţa, din Arad, poetul Vasile Muste din Sighet, alte numeroase personaje reale din politică şi viaţa publică românească de azi, pe lângă membri ai familiei mele şi câţiva scriitori cărora le-am dedicat poeme, Ana Blandiana, Gheorghe Grigurcu, Marta Petreu, Nicolae Prelipceanu. M-am gandit, la un moment dat, să scriu o carte de versuri doar cu personajele marcante care vin aproape zilnic la grădina Muzeului Literaturii Române. Acolo sunt „figuri” foarte puternice şi pitoreşti, curge multă istorie şi viaţă pe la mesele din dosul Muzeului Literaturii – şi eu am un acut simţ al istoriei! –  dar am renunţat deocamdată  la idee, fiind înghesuit de alte urgenţe interioare mai presante. Cred că unul dintre rosturile unui poet adevărat e de a conecta viaţa reală din jurul său la fluxul istoriei mari, de-a ridica fragilitatea şi precaritatea destinelor noastre la înălţimea duratei.

O bună parte dintre colegii de generaţie 80 şi-au cam saturat paradigma dicursului propriu în volumele publicate până azi, dar cum sunt încă în plină forţă creatoare, s-ar putea reinventa ca poeţi, însă nu prin nuanţarea şi multifaţetarea a ceea ce au spus până acum, asta ar însemna poate o manierizare indezirabilă, ci prin schimbarea radicală a registrului şi genului, printr-un fel de tratament genetic. O bună parte a liricii generaţiei 80 ar suna foarte bine, în continuare, inclusiv pentru generaţia douămiistă, dar şi pentru mulţi ani de acum înainte, dacă discursul propriu ar fi pus în gura unor personaje, care se înfruntă în desfăşurarea dramatică a unei întâmplări, sau a unui conflict, dintr-un loc şi timp istoric anume, cum se întâmplă în tragediile antice şi în creaţiile dramatice, în general, dar a început să funcţioneze deja în cărţile unor poeţi tineri, foarte talentaţi şi conştienţi de ceea ce fac, cum ar fi O. Nimigean, Claudiu Komartin, Radu Vancu, Ofelia Prodan, Stoian G. Bogdan, Daniel D. Marin şi mulţi alţii, unul dintre străluciţii precursori fiind poetul Octavian Soviany. Adică, autorul poemelor să renunţe la orgoliul egocentric de-a fi tot el eroul propriului monolog şi să-şi dăruie discursul unei identităţi alternative, sau complementare, cu existenţă obiectivă, distinctă de a lui, mai clar spus, unui personaj prins într-o încleştare epică sau dramatică.

Ar urma ca o poetă valoroasă ca Marta Petreu, de exemplu,  să nu mai funcţioneze în poemele sale şi ca autor şi ca personaj, ci să despartă apele de uscat, textul său să nu mai aibă orgoliul de-a înlocui lumea, cum se întâmplă în poeme ca „Rochia Martei cea de toate zilele”, „Marta în Grădina Ghetsemani” sau în „Apocalipsa după Marta”. Am luat doar ca reper indicial aceste exemple din creaţia Martei Petreu, pentru că acelaşi lucru se întâmplă de fapt într-o bună parte a poeziei optzeciste, ajunse la o limită istorică, aş spune paradigmatică. În acelaşi sens, într-o serie de poeme din recentul volum „Nimic, Humanitas, 2010,  Mircea Cărtărescu vorbeşte despre sine ca despre un altul, chiar dacă o face uneori la modul ironic: „Da, mă cunoşti deja bine tu,/ tu, cititor al poeziei lui M.C.: evident/ mă duc la oglindă”;  „iată-mă, un egomaniac/ un bărbat singur scriind în bucătăria lui”; „(căci sunt scriitorul M.C./ considerat  de critică drept liderul/ generaţiei 80, autor premiat)”;  „îmi sunt atât de drag, aşa de drag!/ (celebrul M.C. vă salută din nou)”; „e splendid că nu sunt mircea cărtărescu: Doamne, ce dramă/ ar fi fost să fiu mircea cărtărescu”; „eu, mircea cărtărescu, sunt nimeni în lumea cea nouă/ există 10 la puterea 38 mircea cărtărescu aici” etc. Dar când  începi să vorbeşti despre tine însuţi ca despre un altul, ca şi când ai fi o altă persoană, cu totul străină, această autodivizare a personalităţii auctoriale tocmai a inventat personajul. Aşadar, în acest moment istoric, la ieşirea cu bine din postmodernism, e timpul să intre în scenă Majestatea Sa Personajul! De ce să-ţi botezi toate cele 10 la puterea 38 de personaje din tine cu acelaşi nume, ceea ce ar putea deveni la un moment dat suspect, în loc să le recunoşti ca autor propria lor alteritate  şi dreptul de a exista în mod obiectiv, detaşat de tine, aşa cum un părinte continuă firesc să existe prin fiii şi urmaşii lui, chiar dacă aceştia au  individualitate scenică, în spectacolul istoric al destinului,  atât de puternică încât îşi pot contesta la un moment dat  genitorii? Cum ar zice acelaşi mereu surprinzător Mircea Cărtărescu: „am fost jucător, acum sunt antrenor”.  Sau şi mai explicit, în profeticile sale versuri: „căci doar ce nu e poezie/ mai poate rezista ca poezie/ doar ce nu poate fi poezie”.

Prin urmare, s-ar cuveni ca poetul să renunţe la orgoliul „egomaniacal” de a fi singura divinitate din cer şi de pe pământ, să treacă de la slujirea doar de sine la recunoaşterea publică a celuilalt, să se replieze în culise, într-un fel de penitenţă scenică, recunoscând lumea fremătătoare dinafara textului şi invitând-o din nou în prim-plan, cu  personajele ei diverse, atât de vii şi pitoreşti, tragice şi comice deopotrivă, care-şi văd de preaomeneştile lor treburi abandonând „poezia”, tocmai pentru că poeticile moderne, de la Rimbaud încoace, au mizat monocord pe magia poeziei pure şi a fanteziei dictatoriale,  abandonând omul şi lumea vie a oamenilor, cu toată insondabila ei umanitate: „Poetul începe acolo unde sfârşeşte omul” (Ortega y Gasset, în pledoaria sa „Dezumanizare”). Poezia care se naşte acum şi se afirmă spectaculos în România – iar lucrul acesta va fi tot mai vizibil în viitor! – pare mai degrabă să spună exact invers: poetul se naşte acolo unde începe omul şi va sfârşi odată cu nesfârşirea lui.

Număr de vizualizări :2080


3 Comments to ““Arta a însoţit întotdeauna istoria omului ca un bun îmblânzitor al fiarei comunitare şi al instinctului primar agresiv””

  1. […] A cincea sesiune de atelierelaționale este dedicată tensiunii permanente dintre tradiţie şi modernitate, un raport care generează exploziile expressive ale oricărei vârste poetice. “s-ar cuveni ca poetul să renunţe la orgoliul „egomaniacal” de a fi singura divinitate din cer şi de pe pământ, să treacă de la slujirea doar de sine la recunoaşterea publică a celuilalt, să se replieze în culise, într-un fel de penitenţă scenică, recunoscând lumea fremătătoare dinafara textului şi invitând-o din nou în prim-plan, cu  personajele ei diverse, atât de vii şi pitoreşti, tragice şi comice deopotrivă, care-şi văd de preaomeneştile lor treburi abandonând „poezia”, tocmai pentru că poeticile moderne, de la Rimbaud încoace, au mizat monocord pe magia poeziei pure şi a fanteziei dictatoriale,  abandonând omul şi lumea vie a oamenilor, cu toată insondabila ei umanitate” spunea Ion Zubaşcu într-un interviu pentru Agenţia de carte. […]

  2. […] A cincea sesiune de atelierelaționale este dedicată tensiunii permanente dintre tradiţie şi modernitate, un raport care generează exploziile expressive ale oricărei vârste poetice. “s-ar cuveni ca poetul să renunţe la orgoliul „egomaniacal” de a fi singura divinitate din cer şi de pe pământ, să treacă de la slujirea doar de sine la recunoaşterea publică a celuilalt, să se replieze în culise, într-un fel de penitenţă scenică, recunoscând lumea fremătătoare dinafara textului şi invitând-o din nou în prim-plan, cu personajele ei diverse, atât de vii şi pitoreşti, tragice şi comice deopotrivă, care-şi văd de preaomeneştile lor treburi abandonând „poezia”, tocmai pentru că poeticile moderne, de la Rimbaud încoace, au mizat monocord pe magia poeziei pure şi a fanteziei dictatoriale, abandonând omul şi lumea vie a oamenilor, cu toată insondabila ei umanitate” spunea Ion Zubaşcu într-un interviu pentru Agenţia de carte. […]

  3. […] A cincea sesiune de atelierelaționale este dedicată tensiunii permanente dintre tradiţie şi modernitate, un raport care generează exploziile expresive ale oricărei vârste poetice. “S-ar cuveni ca poetul să renunţe la orgoliul „egomaniacal” de a fi singura divinitate din cer şi de pe pământ, să treacă de la slujirea doar de sine la recunoaşterea publică a celuilalt, să se replieze în culise, într-un fel de penitenţă scenică, recunoscând lumea fremătătoare dinafara textului şi invitând-o din nou în prim-plan, cu personajele ei diverse, atât de vii şi pitoreşti, tragice şi comice deopotrivă, care-şi văd de preaomeneştile lor treburi abandonând „poezia”, tocmai pentru că poeticile moderne, de la Rimbaud încoace, au mizat monocord pe magia poeziei pure şi a fanteziei dictatoriale, abandonând omul şi lumea vie a oamenilor, cu toată insondabila ei umanitate” , a spus Ion Zubaşcu într-un interviu acordat Agenţiei de carte. […]

Comenteaza

Sunt permise comentariile oricărei persoane, fără discriminări pe criterii de rasă, sex, etnie, opţiune şi apartenenţă politică sau religioasă. Limbajul vulgar şi trivial în subsolul textelor nu este permis. Nu sunt permise opiniile calomnioase rasiste/şovine/xenofobe. Nu sunt permise atacuri la persoană în subsolurile textelor, ele sunt exclusiv pentru comentarii, critică literară, păreri despre text, dezbateri, etc. În caz contrar, ele vor fi scose din baza de date, fără nici o explicaţie din partea AgentiadeCarte. ro