În dialogul purtat cu Andra Rotaru, Elena Vlădăreanu, autoarea controversatului volum de poezie “Spaţiu privat”, Editura Cartea Românească (2009), povesteşte despre cum poţi, ca poetă, să ai la dispoziţie o paletă întreagă de opţiuni, dacă nu te dezici de tine şi de ceea ce vrei să faci.
Care e prima carte de poezie pe care ai citit-o? Ţi-a fost recomandată, impusă, ai ales-o la întâmplare?
Nu-mi amintesc care a fost prima. Oricum, ceva de prin biblioteca nu tocmai bogată a bunicilor, probabil Coşbuc sau Alecsandri, şi cu siguranţă a fost la întâmplare. Puţin mai târziu însă am făcut o pasiune nebună pentru Bacovia, nu mă puteam despărţi de carte, o am şi acum, e rufoasă, cu unele pagini pătate, altele arse de soare, cu coperta zdrenţuită.
Cum ai descrie starea pe care ţi-o creeaza citirea unei cărţi bune de poezie? Când citeşti o carte mai slabă, te enervezi, simţind că poetul putea mai mult?
Adevărul este că mi se pare imposibil să descriu această stare. Mai ales că este ceva foarte cerebral. Hm, asta cu enervatul… Da, mă enervez. Dar nu neapărat pentru că putea mai mult şi nu a dat, ci pentru că dacă ar fi fost mai atent şi cu spiritul (auto)critic mai treaz, i-ar fi ieşit o carte mai bună. Dar asta mi se întâmplă nu doar cu poezia, cu orice. Vânez cuvintele în plus, construcţiile nefericite, inadvertenţele, pur şi simplu nu mă pot controla.
În momentul în care ai debutat, ai simţit vreo presiune din partea criticilor literari/ altor scriitori, în sensul în care, ceea ce propuneai tu în poezie, trebuia filtrat de un anumit mesaj, ca să nu deranjezi pe cineva?
Eu am şi debutat cu o carte problematică, în care apăreau nume reale, situaţii şi locuri recognoscibile, aşa că primul lucru a fost să modific numele. Atunci mi se părea o tâmpenie, eram convinsă că în scris nu trebuie să faci nici un fel de concesie. Acum mi se pare o tâmpenie că puteam gândi aşa. Nu ai dreptul să te foloseşti de numele reale ale oamenilor, că de viaţa lor oricum te foloseşti. Alte presiuni nu îmi amintesc să fi existat. Cartea a avut şi cronici bune, şi alte negative, cum e firesc până la urmă. Mi s-au dat şi sfaturi, mi s-a spus să mă apuc de altceva, să rămân la presă că nu e poezie „măi, fetiţo, ce faci tu”. Nici măcar nu mă întristau lucrurile astea. E drept că aveam momentele mele de neîncredere, cum le am şi acum, momente în care eram convinsă că oamenii ăia au dreptate, când refuzam cu lunile să mă mai gândesc la ceva ce ar fi avut legătură cu scrisul. La fel de adevărat este şi că prima carte m-a făcut indezirabilă şi antipatică, m-a etichetat şi mi s-a legat de coadă. Nu e de mirare că, deşi între timp am mai publicat trei cărţi foarte diferite, încă mai sunt cronicari care îşi permit să scrie: „nu am citit ultima carte a Elenei Vlădăreanu, dar ţinând cont de ce a scris până acum…”. Nu, nu au citit-o pe ultima, dar nici pe celelalte, au auzit ei că lucrurile stau într-un fel.
De unde până unde se întind rădăcinile tale poetice, ce te inspiră, ce te face să ridici tonul în poezie? Ce înseamnă pentru tine să atingi o miză pe care ţi-ai propus-o?
O să încep cu ultima întrebare, pentru că de acolo de fapt începe totul. De la multă muncă şi de la ignorarea orgoliului. Trebuie să fiu capabilă să renunţ la texte care mi se par bune şi, mai mult, să abandonez o direcţie chiar dacă este bună şi chiar dacă nu o voi mai relua niciodată. Şi, mai ales, să fiu în stare de atenţie, să cântăresc locul fiecărui cuvânt, să depistez, la final de tot, acea bucăţică de text care trebuie scoasă – poate fi cea mai bună din tot volumul – şi locul în care trebuie să mai pun ceva – care, la fel, poate distruge totul. Pentru mine, acest stadiu de după final, în care fac aceste ultime două retuşuri, este cel mai frumos în scrierea unei cărţi. Aici devine ea imperfectă. Aici preia ea controlul.
Cât priveşte prima parte a întrebării, acum mă inspiră totul, aşa cum spune Rives, primul poet 2.0 în poemul scris pentru Orange: „I am inspired wherever I go”. Dar mai ales tot ce ţine de vizual, de la filme (fără de care nu aş putea trăi) până la dans contemporan. Şi, da, vreau atitudine. Faţă de limbaj în primul rând, pentru că el este instrumentul meu, apoi atitudine pur şi simplu.
Spaţiul literar de azi este mai degrabă unul al bărbaţilor, decât al femeilor? Ai observat piedici, reacţii misogine îndreptate împotriva ta, împotriva altor femei scriitoare?
Am mai dat acest exemplu şi îl dau şi acum, pentru că nu o să-l uit niciodată: la un moment dat, un scriitor m-a întrebat ce părere am că o poetă este pe primul loc într-un top, iar soţul ei o treaptă mai jos. Mie îmi plăcea mai mult cum scria el şi am spus asta, dar domnul acela se referea la cu totul altceva: el e bărbatul, el trebuie să fie în faţă. Mă tot gândesc că poate era un test şi mi se urmăreau reacţiile sau că poate îmi scăpa mie ceva. Zilele trecute citeam comentariile de sub un top al cărţilor de poezie apărute în 2009 şi ajung la această observaţie: „mie cartea domnicai drumea mi s-a părut prea seacă + că se vede (prea mult) că e scrisă de o gagică. dar totuşi nu la fel de mult ca „frumuseţea bărbatului…”, care în primul rând din cauza asta m-a enervat. concluzie: de ce nu mai scrie nicio tipă ca rx novac?”. Şi parcă mi s-au deschis ochii. Deci literatura scrisă de femei place doar dacă ar putea fi la fel de bine scrisă de bărbaţi. Singurele complimente considerate onorabile pentru o scriitoare sunt astea: „are forţă” (despre literatură) şi „are coaie” (despre autoarea ei). O literatură nu poate fi bună dacă nu îndeplineşte aceste deziderate ale masculinităţii. Cum spunea Lia Perjovschi într-un interviu recent, problema este că femeilor le plac bărbaţii şi bărbaţilor tot bărbaţii. În momentul în care scrii despre tine, despre corpul tău, despre relaţiile tale ca femeie cu lumea, devii vulnerabilă. Iar oamenii nu vor vulnerabilitate. Ei bine, din toate aceste motive şi din multe altele, aleg să fiu în răspăr. Cu riscul de a fi şi mai antipatică, iar cărţile mele să fie dispreţuite, prefer să scriu despre mine.
Cum îţi dai seama că un proiect poetic pe care l-ai abordat, ţi-a şi reusit pe de-a-ntregul?
De fapt, de asta nu îţi dai seama niciodată. Deşi sunt convinsă că fiecare scriitor – adevărat, diletanţii ies din discuţie – în parte ştie foarte bine unde sunt punctele slabe ale cărţii sale, ştie care sunt cele bune, la fel cum ştie că a dat-o în bară. Dar astea niciodată nu pot fi explicate.
Cum ţi se pare piaţa editorială de poezie de la noi? S-a întâmplat să ai reacţii împotriva/pro tehnicilor de promovare, etc.?
Cum să mi se pară? Tristă. Iar eu sunt un caz fericit, pentru că am avut şansa să colaborez cu o editură serioasă, cum este Cartea Românească. Poate alţii vor răspunde nemulţumiţi la această întrebare, poate am şi eu nemulţumirile mele legate de inhibarea oricărei dorinţe de inovaţie a scriitorului. Dar dincolo de asta chiar am colaborat grozav cu cei de la editură în privinţa promovării, nimic din ce am propus nu a rămas fără ecou. Claudia, dacă eşti pe recepţie, thanks!
Înspre ce te îndreapta poezia, pe tine, azi?
Nu aş putea spune. E drept, am început să lucrez la ceva, dar totul e în schimbare, îmi vin idei peste idei, capul meu e acum un adevărat atelier, o forfotă.
În timp, numele tău a devenit unul cunoscut în mediile literare şi nu numai. Este mai greu pentru o femeie decât pentru un bărbat să se impună, sa fie credibilă? Te-ai opri din a fi ceea ce eşti, de dragul vreunei convenţii?
Nu ştiu dacă eticheta pe care o am bine lipită în frunte este din cauza situaţiei „femeie în lumea bărbaţilor”, poate nu, totuşi, mi-ar părea rău. Dar nici să fii jurnalist nu e o situaţie prea fericită pentru un scriitor. Şi nu mă opresc, tot ce vreau este să îmi văd de treabă.
