“Scrisul aduce răgazul să te bucuri, să suferi sau să înveţi trăind în mai mulţi oameni în acelaşi timp”

mai 9th, 2010 | By | Category: Dialogul de carte

Maria Manolescu şi-a lansat de curând cel mai recent roman, “Ca picăturile de sânge pe linoleumul din lift”, Editura Cartea Românească. Andra Rotaru a purtat un dialog cu autoarea, în dorinţa de a afla mai multe despre neobişnuita familie Hristescu, nucleul acestui roman. Un interviu în exclusivitate pentru AgenţiadeCarte.ro, presărat pe alocuri cu dezvăluiri despre lumea teatrală şi cea literară.

Volumul “Ca picăturile de sânge pe linoleumul din lift”, Cartea Românească (2010), începe cu un citat din Oscar Wilde care în traducere ar fi: “Taţii nu ar trebui să fie zăriţi sau auziţi. Acesta este singurul punct de pornire adecvat pentru o viaţă de familie”. De ce ai ales să începi aşa romanul?

Pentru că sunt fan Oscar Wilde şi-mi place să pun tot ceea ce fac sub semnul lucrurilor, oamenilor sau ideilor care mă inspiră. Şi pentru că personajul meu Cristi şi-a găsit în acest citat un sprijin de atitudine. Nu ştiu dacă e cea mai bună atitudine, – a fost opţiunea lui.

Povestea Mariei Hristescu şi a fiului ei Cristi are ca punct de plecare o poveste reală, auzită, văzută, sau e un joc al imaginaţiei care şi-a luat ca reper o familie pe alocuri disfuncţională?

Au fost, fireşte, multe lucruri care m-au inspirat. Unul din ele a fost scandalul cu poneiul roz, şi în general toate discuţiile legate de vulgaritatea în artă şi “imaginea României în lume”. Apoi o serioasă instrospecţie asupra propriei mele opere de până acum şi a felului în care a fost receptată. Puseele de teribilism, frica de eşec, conflictul cu România şi frica de gura lumii sunt aspectele intime, partea durereoasă din mine investită în poveste şi personaje. Dincolo de aceste ingrediente cât se poate de reale şi percutante pentru mine, pariul literar a fost un exerciţiu de empatie. Fiind în prag de 30 de ani, am simţit că sunt în punctul în care pot cel mai uşor empatiza şi cu vârsta pe care o las în urmă, şi cu cea care mă aşteaptă, aşa că am vrut să scriu cartea asta cât încă sunt conştientă de graniţa asta generoasă pe care mă aflu. Povestea a venit de la sine, mi-am dorit să fie o dramatizare palpitantă, sensibilă şi uşor de citit a acestui conflict care ne bântuie pe toţi, cel puţin de două ori în viaţă, dacă suntem destul de norocoşi încât să apucăm ambele vârste.

Ai debutat în 2007, cu romanul “Halterofilul din Vitan”, Polirom, 2006, apoi ai trecut la scrierea dramatică, care ţi-a adus şi câteva premii importante, iar piesele au fost regizate de nume importante precum Radu Apsotol sau Gianina Cărbunariu. Cum a început această răspândire a energiei tale, în zone nu foarte tangenţiale?

Povestea e încurcată, şi voi anticipa puţin şi următoarea întrebare. După 3 ani de lucru în publicitate, mi s-a părut trendy să plec în vacanţă în India, unde, previzibil pentru vârsta la care eram, am căzut uşor pradă sindromului dezordinii orientale şi m-am întors acasă cu o mare intuiţie – trebuia să mă fac scriitor. Acum pare cam penibil, dar la vârsta aia decizia asta a avut farmecul ei şi e unul din miracolele de destin care fac să-mi pară că viaţa e fascinantă şi merită povestită. „Halterofilul…” a fost proba de foc, un exerciţiu de defulare şi căutare, o carte pe care am scris-o în 3 luni cu disperarea că trebuie să-mi legitimez intuiţia. În paralel însă simţeam că am nevoie de nişte repere, aveam nevoie să învăţ profesionist să scriu, şi faptul că făcusem 3 ani de regie la U.N.A.T.C. (un eşec personal) m-au făcut să dau admitere la Masterul de Scriere Dramatică de la aceeaşi Facultate de Teatru. Ştiam sigur că vreau să scriu teatru şi ştiam sigur că vreau să învăţ şi de la cei din dramAcum, pentru că pur şi simplu îmi plăceau spectacolele lor şi simţeam, altă intuiţie, că trebuie musai să-i cunosc şi să învăţ de la ei. Aşadar lucrurile au mers în paralel, şi toate au avut la bază nişte eşecuri, nişte revelaţii şi nişte intuiţii. Sunt recunoscătoare pentru toate.

Ai lucrat şi în publicitate, găsind că e un job creativ, ai scris şi pentru diverse reviste. Când ai renunţat la joburile care-ţi aduceau un venit constant, a fost o perioadă mai dificilă, care te-a obligat să te mobilizezi şi să scrii „Halterofilul din Vitan”. Cum e pentru un scriitor să treacă prin astfel de privaţiuni? Ce aduce scrisul, în schimbul siguranţei?

Dacă ştiam cât de interesant e “cârligul” ăsta, aş fi avut grijă să trec prin privaţiuni şi mai mari. Lăsând gluma la o parte, totuşi privaţiunile n-au fost foarte mari. Au fost doar 3 luni fără job, şi disperarea că poate am luat o decizie greşită, că nu e rostul meu să fiu scriitor, dar frământarea asta cred că ne munceşte pe toţi, indiferent de luxul sau privaţiunile în care trăim. Am însă norocul (şi îl aveam şi atunci) să am alături o familie şi un iubit care mă iubesc, mă încurajează şi cred în mine. Aşa cum nu a avut Cristi Hristescu din “Ca picăturile…”. Dramatizând ipostaza aceasta mai puţin norocoasă, mă simt şi mai privilegiată pentru ceea ce am. Cred că ăsta e unul din lucrurile pe care le aduce scrisul, răgazul să te bucuri, să suferi sau să înveţi trăind în mai mulţi oameni în acelaşi timp. Siguranţa că supravieţuim şi ni se întâmplă minuni chiar şi atunci când ne schimbăm în altcineva de mai multe ori pe zi.

Cât de diferită e lumea spectacolului, de lumea scriitorilor, din câte ai reuşit să observi? Ce atuuri are fiecare, ce-ţi place la fiecare dintre ele?

Sunt mult mai outsider în lumea literară, deşi sunt destul de la început şi de sociopată şi în cea teatrală. Cred că în ambele e la fel ca-n viaţă, cine se aseamănă se adună. Atâta că la teatru cine se adună trebuie să facă şi treabă împreună, ceea ce nu e mereu uşor, pe când ca prozator totul depinde numai de mine, sunt mult mai sigură şi mult mai singură. Să pot scrie şi proză şi teatru e ca şi când mi-aş schimba când vreau eu ipostaza, ca şi cum pot fi azi femeie măritată, cu obligaţiile de rigoare, şi mâine celibatară, cu singurătatea de rigoare. Orgoliile sunt mari în ambele lumi, la fel şi conflictele. La fel şi bucuria de a întâlni oameni talentaţi cu care împărtăşeşti o scăpare temporară de grijile zilnice, mai ieftină decât drogurile sau călătoriile şi mai bogată uman, estetic şi spiritual. Pam pam!

Cât de importantă e interacţiunea cu ceilalţi scriitori pentru tine?

Când îmi citesc scriitorii preferaţi, am senzaţia că primesc ce e mai bun din ei, orele cele mai pline de semnificaţie ale vieţii lor. Cum arată ei mahmuri, pe cine iubesc sau urăsc şi cum le curg mucii, asta e ceva ce mă interesează doar legat de prieteni, fie ei scriitori sau nu.

Nu scrii într-un stil biografist, ci mai degrabă despre cei din jurul tău, despre problemele altora, despre personajele care te înconjoară. Există vreun subiect pe care îţi doreşti să-l abordezi, dar nu e încă timpul? Ce faci când simţi că ceva scapă, că nu vrea să iasă aşa cum îţi doreşti?

Nu scriu despre mine pentru că am o viaţă calmă şi plictisitoare şi mă străduiesc mult să o păstrez aşa. Da, mă chinui de ceva vreme cu un astfel de subiect, ştiam că nu sunt pregătită pentru el dar am continuat să mă documentez şi tot gândindu-mă la tema asta am început să simt şi că i-a venit timpul. Cert e că dacă o temă mă mişcă, atunci nici un fel de documentare nu e timp pierdut, indiferent dacă „vrea sau nu să-mi iasă”.  Deci am răspuns şi la a doua întrebare – insist să mă lupt cu temele care mă mişcă, şi într-un fel sau altul le epuizez, chit că în scris sau doar pentru propria împlinire.

Dacă ai observat ce îi atrage pe oameni să vină la teatru, ce fel de teme îi interesează pe cititorii de romane? Există anumite tipuri de oameni care preferă ceva anume, şi ar fi îndărătnici la alte teme care li s-ar propune?

Aici trăiesc o mică schizofrenie. Ca publicitar, am exerciţiul să găsesc teme şi voci pentru un anumit “public ţintă”. Ca scriitor, aş vrea să mă iubească şi citească toată lumea. Ca om, am învăţat că cel mai rezonabil e să depui eforturi să fii plăcut doar de oamenii care-ţi plac şi ţie. Cu riscul unui public din ce în ce mai restrâns, cred că, o dată cu vârsta tind, cel puţin în scris, să mă concentrez pe ultima ipostază, sau cel puţin aşa mi-ar plăcea. Pe de altă parte, îndărătnicia şi segregarea la care faci referire fac cumva tema romanului “Ca picăturile…” şi exerciţiul pe care-l propun eu gurii lumii (criticilor şi tuturor românilor de bine care-şi dau cu părerea în sutele de comentarii angajate şi revoltate de sub diverse scandaluri particulare din tabloide) e să-şi imagineze atunci când judecă pe cineva, pe oricine, că-şi judecă propria mamă sau propriul copil. Ştiu că sună cam flower-power, dar cam asta e şi ideea.

Ce-ţi place la interacţiunea cu publicul, la lecturi, lansări, evenimente? Ce te fascinează la cei ce vin să te vadă citind?

S-a întâmplat că am participat la mai multe lecturi cu piese de teatru, mă refer mai ales la cele din piesele selectate de dramAcum, care au contribuit foarte mult la educarea publicului de teatru tânăr. Acum sunt din ce în ce mai dese astfel de evenimente, inclusiv pe proză, şi abia aştept să vă invit la lansarea romanului « Ca picăturile… ». Îmi plac întrebările, mă incită, ele-mi dau cel mai bogat şi nuanţat feedback, ele mă fac să-i cunosc pe oamenii care mi le adresează, să văd ce vor, ce înţeleg, ce le place şi ce îi frământă. Să pui cuiva o întrebare te implică şi te solicită mult mai mult decât să dai verdicte sau răspunsuri, nu?

Ai spus într-un alt interviu că există restricţii mai mari la teatru decât în scrierea unui roman. Care ar fi flexibilitatea pe care ţi-o oferă proza? Unde se întâlnesc tehnicile de scriere dramatică şi cele ale unui roman?

Pe mine restricţiile mă stimulează creativ. La teatru fiecare scenă trebuie să ducă acţiunea mai departe. Economia de mijloace, intensitatea şi esenţializarea sunt foarte importante, la fel şi potenţialul teatral, la teatru sunt straturi peste straturi ce trebuie orchestrate mult mai bine, într-o convenţie coerentă pentru toţi interpreţii. La proză mai scap la pasaje expozitive, „mă uit vorbind” – când sunt nevorbită scriu proză, când sunt încărcată scriu teatru. Dar la amândouă mă interesează foarte mult emoţia, convenţia, „vocea” şi mai ales tema.

Urmăreşti mai mult construcţia unui roman când citeşti, sau eşti atentă la idei, atmosferă, credibilitatea personajelor, acţiunii?

Credibilitatea mi se pare mai mult un suport pentru celelalte, şi prin credibilitate nu mă refer neapărat la realism, ci la coerenţa în cadrul unei convenţii, oricare ar fi aceasta. În rest, mă aştept ca ceea ce citesc să mă „fure” cu totul, pentru ca apoi să mă întorc uimită, să recitesc şi să văd „cum”-urile din spate…

Acum, noul tău roman, “Ca picăturile de sânge pe linoleumul din lift” e gata de lansări, tocmai a apărut la Cartea Românească. Ai putea să îţi transpui romanele în piese de teatru sau e dezirabil ca altcineva, nu autorul să o facă? Dintre scenariştii şi regizorii tineri care au adaptat cu succes cărţi celebre din literatura universală, pe cine ai menţiona?

Întotdeauna după ce îmi aleg o temă sau ea pe mine, mă gândesc care e forma cea mai bună în care eu aş putea-o scrie. Ca să-mi dramatizez romanul singură, ar trebui ca unui regizor să-i placă mult, şi în funcţie de viziunea regizorală se alege cred şi cel mai potrivit dramaturg/scenarist. Nu mi-aş face însă niciodată o adaptare de sertar. Şi da, aş lucra aproape orice cu Gianina Cărbunariu, Radu Apostol sau Tim Burton, chiar şi o dramatizare după “Ca picăturile…”.

Unde mai putem vedea acum spectacole semnate de tine?

Spectacolul “Sado-Maso Blues Bar” în regia Gianinei Cărbunariu se joacă în continuare, după 3 ani de la premiră, la Teatrul Foarte Mic. La sfârşitul lunii mai va avea loc premiera piesei mele “Ca pe tine însuţi”, tot la Teatrul Foarte Mic, în regia lui Radu Apostol. Iar cei ce se află în luna mai la Londra, vor putea vedea în cadrul sezonului românesc de la New Diorama Theatre (cu susţinerea ICR) un spectacol lectură cu piesa “Ca pe tine însuţi” şi altul cu un fragment din romanul “Ca picăturile de sânge pe linoleumul din lift”, ambele în traducerea Cristinei Cătălina.

Număr de vizualizări :1823


Comenteaza

Sunt permise comentariile oricărei persoane, fără discriminări pe criterii de rasă, sex, etnie, opţiune şi apartenenţă politică sau religioasă. Limbajul vulgar şi trivial în subsolul textelor nu este permis. Nu sunt permise opiniile calomnioase rasiste/şovine/xenofobe. Nu sunt permise atacuri la persoană în subsolurile textelor, ele sunt exclusiv pentru comentarii, critică literară, păreri despre text, dezbateri, etc. În caz contrar, ele vor fi scose din baza de date, fără nici o explicaţie din partea AgentiadeCarte. ro