„Maniile depresiilor alcoolice devin manii textuale”/ Constantin Abăluţă, în exclusivitate pentru AgenţiadeCarte.ro

apr. 5th, 2010 | By | Category: Dialogul de carte

De curând, Constantin şi Gabriela Abăluţă au tradus “Paradisurile artificiale. Despre vin şi haşiş” de Charles Baudelaire, o nouă traducere ce va apărea la Editura Art . Ocazie bună să îl întrebăm pe unul dintre cei mai activi scriitori şi traducători români contemporani, Constantin Abăluţă, despre părerile sale legate de soarta creativităţii atunci când scriitorul se dedică unui desfrâu- fie el de origine “divină”, fie mioritică. Un interviu luat de Andra Rotaru, în exclusivitate pentru AgenţiadeCarte.ro.

La Editura Art va apărea, în curând, în colecţia Art Clasic, volumul “Paradisurile artificiale. Despre vin şi haşiş” de Charles Baudelaire, în traducerea din limba franceză a  dvs. şi a Gabrielei Abăluţă. Aţi tradus mulţi autori francezi; cum v-aţi oprit la „Paradisurile artificiale”?

Poate că a fost propunerea Editurii, nu-mi mai aduc aminte. În orice caz, mi-a convenit. De altfel, era unul dintre cei doi autori francezi ale căror scrieri pe această temă le apreciam în mod deosebit, celălalt fiind Michaux cu o cunoscută trilogie de eseuri. Am profitat de această reeditare ca să îndrept strict neglijenţele care se mai strecoară uneori, traducerea propriu-zisă mi s-a părut viabilă. De altfel, textul n-are obscurităţi, sunt simple povestiri şi consideraţii pe temele enunţate, nu e un text savant ori cu exces de stil, spre deosebire de textele lui Michaux (Misérable miracle, Connaissance par les gouffres, Les grandes epreuves de l’ésprit) care descriu pas cu pas alienarea însăşi a simţurilor şi lucidităţii, şi sunt exacte şi proiective totodată, uneori aidoma poemelor sale. Divagând puţin, a traduce Michaux înseamnă a te supune concomitent şi drogului inhalat şi lucidităţii bisturiului lucid care caută a separa efectele şi a le circumscrie, pe fiecare în parte, presupuselor cauze care le-au generat. Din poetica acestui genial pictor şi poet de origine belgiană (poate singurul creator care a ştiut să prelungească experienţa senzorială cu halucinogenele într-un fascinant proiect literar), în aceeaşi traducere a mea şi a soţiei mele, va apărea anul acesta la Editura Paralela 45 volumul “Călătorie în Marea Garabanie”, una din cele mai bufe şi cinice profeţii (în fapt un nemilos pamflet privind raportul morală-existenţă pe planeta noastră), întreprinsă acum mai bine de o jumătate de secol.

De la generaţie la generaţie, se pare că aceste „paradisuri” renasc. Cât vor mai rezista, câţi adepţi vor mai face? Cât renaşte şi cultura în aceste spaţii, uneori pierdute? Când se produce declick-ul „salvator” şi ce lasă în urmă? Cât timp poate să ţină o astfel de creativitate?

Personal, în afara băuturilor slabe (bere, vin) şi a tăriilor, nu cunosc propriu-zis drogul, cel care nu doar stimulează, ci dereglează simţurile. Despre ce cunosc am aşadar dreptul să vorbesc. N-am fost niciodată „înecat” în vreunul din aceste elixiruri, chiar dacă s-a întâmplat uneori să beau ceva mai mult. Sigur că da, în aceste stări imaginaţia este mai liberă, fluxul gândului e mai accelerat, simţurile produc informaţii imposibil de obţinut în starea de luciditate. Textele scrise în astfel de momente beneficiază de o noutate şi-o stranietate indiscutabile. Iar uneori de-o prostie/stupiditate şi ea remarcabilă. Concluzia care mi s-a impus întotdeauna a fost aceea că tot ce obţii prin adjuvante trebuie judicios cernut şi rearanjat de conştiinţa lucidă a creatorului. Dicteul automat e adesea nimic altceva decât o fişă clinică. Cum să te hrăneşti din simptomele miraculoase ale „bolii de origine divină” (sintagma aparţine Gabrielei Melinescu) pentru a infuza nervozitate, scintilenţă unei sănătăţi adesea greoaie şi placide, e secretul personal al fiecărui creator. Cât despre clişeul că generaţia cutare sau cutare ar fi adepta sau nu, etc… ce să mai vorbim. Pentru diferite grupuri de artişti, mòdele şi modelele pot funcţiona în acest sens o vreme, dar asta nu înseamnă mare lucru. Vreau să spun că nu asta contează, nu perpetuarea unei mode, nu imitarea unui model, după cum, din păcate, nu contează nici măcar caracterul sau lipsa de caracter a creatorului, grosolănia sau fineţea lui umană. Hélas! Peste timp nu ramâne decat scrisul – vezi Villon.

Se cunosc totodată cazuri în care, odată viciile întrerupte, se întrerupe şi puterea de a mai crea ceva durabil. Care credeţi că sunt explicaţiile lumeşti, nu ştiinţifice?

Cred că asta se referă mai cu seamă la droguri, care este cert că dau dependenţă iar apoi, decăderea facultăţilor mintale şi spirituale, abrutizarea. De altfel, să nu uităm că băutura excesivă şi permanentă dă şi ea dependenţă, cu aceleaşi consecinţe. Iar doza de iraţional a textelor create devine tot mai mare şi se pune, probabil, aceeaşi problemă ca la bolnavii de schizofrenie : nu mai are cine să aleagă textele, instanţa critică nu mai funcţionează.

Credeţi că se pot atinge vârfuri ale creativităţii şi în starea de după, când corpul scriitorului e pe panta descendentă, în perioada post-artificială? Au existat dintotdeauna adepţi ai tutunului ilegal şi adepţi ai băuturii, fie că erau în perioada new age, fie că erau hinduşi sau mexicani care fumau cel mai ieftin tutun, marijuana, soldaţi pe front sau pacienţi în cele mai luxoase sanatorii. Cât de mult se poate transforma un viciu într-un bun conductor al creativităţii? Care dintre generaţiile literare româneşti vi se par mai apropiate de practicile baudelairene?

Dragă Andra, ai fost vreodată anesteziată în vederea scoaterii unei măsele? Ştii că timpul în care injecţia urmează să-şi facă efectul poate varia mult la diverşi pacienţi? Mie mi s-a scos o măsea de minte pe viu, pentru că, după două injecţii şi o aşteptare de o oră, locul nu dădea semne că ar amorţi. Abia când am ajuns acasă fără măsea, falca mi s-a umflat îngrozitor şi revenirea la normal s-a petrecut treptat în vreo două ore încheiate. Vreau să spun că aşa e şi cu perioada de inspiraţie (subliniez cu bold, nu pun în ghilimele, întrucât fenomenul e cât de poate de real) pe care ţi-o lasă îngurgitarea lichidelor stimulente (printre ele, cafeaua).

Dar nu trebuie să uităm că există şi stimulente de altă natură, să-i zicem sentimentală: iubirea, crizele de furie, tristeţea extremă, melancolia sinucigaşă, etc. Toate acestea sunt bune conducătoare de inspiraţie, de stări deosebite în care simţi altfel lumea şi în care tot ce scrii îţi apare, mai apoi, oarecum al tău, dar şi presărat cu formule ciudate, ce vin din altă parte. Dedublarea oferită de inspiraţie este cât se poate de reală. Este acel necunoscut din tine şi din univers pe care îl captezi: în acele clipe eşti un veritabil medium. Să surprinzi clipa când eşti altfel, când se schimbă garda sentimentelor, în asta constă de multe ori prospeţimea unui poem, ba chiar, unda lui de autentică gravitate. Căci în limite şi diferenţe se ascunde sesizarea gradului de veşnicie al umanului şi, odată cu el, întreaga poeticitate a unui text. Poezia e o sondă lansată în clipe de graţie, atunci când tu devii dintr-odată cel care vei fi. Premoniţia e poezie in nuce. Îmi aduc aminte de titlul unui scurt poem pe care l-am scris acum vreo două decenii: „Despre mine însumi aşa cum voi fi după ce voi scrie rândurile de mai jos”. Dincolo de (auto)ironia conţinută, procesul e riguros cel creativ, căci creşterea continuă şi arderea etapelor defineşte cel mai bine opera ca întretăiere a hazardului cu inspiraţia*. Cei care se cantonează în folosirea exclusiv a stimulentelor se văduvesc singuri de hazardul cotidian, cel care reglează cumva aburul prea celest.

Din tot ce am spus până acum reiese clar că folosirea îndelungată şi în exces a drogurilor (în care includ şi băuturile alcoolice) o consider dăunătoare. Ea ajunge cu timpul să favorizeze numai componenta ludică a artei, vioiciunea, verva în sine, uneori lamentaţia nesfârşită, auto-victimizarea, fără acoperire în carate sufleteşti. Maniile depresiilor alcoolice devin manii textuale. Complexele de superioritate şi inferioritate îşi succed ciclic, unica obsesie a autorului devine propria persoană şi avatarurile ei mitologizante. Inesenţialitatea e condiţia acestor faze şi doar geniul te mai poate salva de la eşec. Dar pentru asta trebuie să fii Artaud, ceea ce…

Ce părere aveţi despre interzicerea în România a plantelor etnobotanice cu efect halucinogen?

Nu mă pricep să spun ce-ar trebui să facă statul român vizavi de legalizarea sau nelegalizarea drogurilor. Aş vrea mai curând să aflu până unde va merge desfiinţarea şi amputarea spaţiului destinat librăriilor şi neimplicarea Statului şi a organismelor sale în stăvilirea acestui adevărat măcel cultural. Întrucât Cultura unei ţări nu este exclusiv o problemă particulară a creatorilor de artă… dacă înţelege cineva acolo sus ce vreau eu să spun, şi ceea ce spun de două decenii mulţi, foarte mulţi artişti. Dar se pare că statul are reprezentanţi surzi, orbi, vehiculând o limbă română cu o gramatică originală. Sugestia pe care dânşii ne-o oferă este foarte clară: lăsaţi-ne în pace, să ne terminăm mandatul în linişte. Care linişte? Liniştea inculturii, desigur.

*) De altfel, unul din capitolele acestui poem este aproape o artă poetică, revelând rapiditatea şi temperatura ridicată la care au loc schimburile real-transcendent : „într-o jumătate de oră / toate aceste versuri / pentru că altfel se veştejeşte ceva / de care sufletul are nevoie / să poată trece / de la o uşă la un copac / sau de la colţul scrisorii la norul alb”

Licenţiat în arhitectură, Constantin Abăluţă (n. 1938) a profesat arhitectura până la începutul anilor ’60. În 1964 a debutat cu volumul de poezie “Lumina pământului”. A obţinut până în prezent din partea USR, trei distincţii. A publicat şi volume de dramaturgie, proză, critică şi istorie literară, şi a tradus din autori americani, francezi, belgieni (Baudelaire, Charles Cros, Werner Lambersy, Carl Norac, Vahe Godel, Stevens, Th. Roethke, Dylan Thomas, Frank O’Hara etc.). În 2008 îl regăsim în antologiile „Poesies de langue francaise – 144 poetes autour du monde”, Ed. Seghers, Franţa şi „Douze poetes roumains”, Ed. l’Harmattan,  iar în Belgia a apărut ediţia bilingvă (olandezo-română) a volumului „Intrusul”/“De Indringer”, Ed. P (Uitgeverij P). În 2009, sub egida Slovenski P.E.N, a participat la The 41st International Writers’ Meeting, unde a ţinut comunicarea intitulată „Issa şi drumul yin înlăuntrul Marii Naturi” (figura femeii în haiku-ul clasic japonez).  Dintre volumele sale amintim: “Piatra” (1968), “Aceleaşi nisipuri” (1995), “Drumul furnicilor” (1997), “Cârtiţa lui Pessoa” (1999), “Odăile” (2001), “Poezia română după proletcultism. Generaţia anilor ’60-’70” (2000), „Cineva care nu mă cunoaşte umblă pe străzi” (2008), “Iov în ascensor. Iov în funicular” (2009). În curând îi va apărea un nou volum de poezie, “Totul despre nimic”, la Editura Limes din Cluj.

Număr de vizualizări :1510


Comenteaza

Sunt permise comentariile oricărei persoane, fără discriminări pe criterii de rasă, sex, etnie, opţiune şi apartenenţă politică sau religioasă. Limbajul vulgar şi trivial în subsolul textelor nu este permis. Nu sunt permise opiniile calomnioase rasiste/şovine/xenofobe. Nu sunt permise atacuri la persoană în subsolurile textelor, ele sunt exclusiv pentru comentarii, critică literară, păreri despre text, dezbateri, etc. În caz contrar, ele vor fi scose din baza de date, fără nici o explicaţie din partea AgentiadeCarte. ro