„Fetişismul editorului de azi pentru nume deja consacrate”/ Răzvan Ţupa în dialog cu Andra Rotaru

mart. 28th, 2010 | By | Category: Dialogul de carte

Un interviu în exclusivitate pentru AgentiadeCarte.ro cu scriitorul Răzvan Ţupa luat de Andra Rotaru, despre lumea editorială autohtonă, despre şansele scriitorilor tineri de a-şi face un nume, despre partea văzută şi nevăzută a „mondenului” literar şi editorial românesc.

Când ai debutat, cât de multe ştiai despre lumea literară, piaţa de carte de la noi şi din afară, despre tiraje, promovare, PR, industrie editorială?

Ai dreptate, probabil că drumul pe care l-am ales acum pentru viitorul volum de poeme “Corpuri român3şti” are alt sens dacă îl aşezăm în context. Mi-ar plăcea să pot răspunde cât mai la obiect la întrebarea asta. Dar cum să cuantificăm?! Se poate spune că ştiam ceva pentru că deja lucrasem într-o editură specializată. După 2 ani, la Editura Muzicală îmi era destul de clar ce se face cu o carte după ce iese din tipografie. Mă mir de fiecare dată atunci când un tânăr îmi scrie pe messenger şi îmi spune că îl interesează să fie cunoscut. Mă mir că asta poate să pară atractiv atunci când e vorba despre poezie. Nu îmi dau seama de ce ai vrea să faci asta cu poezia şi nu te apuci de cântat. E mai uşor. Dar înţelegi destul de repede  despre ce este vorba atunci când îl întrebi ce poezie îi place. De obicei lecturile se opresc pe undeva pe la 1930. Sau, cum am descoperit în ultimii ani, ignoră complet zone întregi din poezia clasică, dar ştiu să se închine la Eminescu şi să înşire nişte nume de autori născuţi după 1970. Probabil că nu sunt decât tulburări specifice vârstei. Dar la fel de mare este surpriza de câte ori descopăr că mulţi dintre cititorii obişnuiţi sunt mult mai bine conectaţi atât la parcursul istoric al poeziei, cât şi la ceea ce a apărut în ultimii ani.

Probabil ăsta a fost şi motivul pentru care eu am preferat să iau tot tirajul de la “Fetiş” şi să mă ocup singur de promovare şi distribuţie. În perioada aceea citeam cam orice publicaţie literară puteam să găsesc şi îmi notam nume şi adrese ale celor care mi se păreau interesaţi de genul meu de poezie. Nu cred că am trimis mai mult de 50-60 de exemplare prin poştă, dar reacţiile au fost imediate. În 6 luni câştigasem şi premiul de debut la Botoşani şi am putut să dau înapoi banii pe care îi împrumutasem ca să tipăresc volumul. Dar ceea ce a contat a fost faptul că am trimis volumul tuturor celor care ştiam că sunt interesaţi exact de genul de poezie pe care îl scriam eu. După asta, timp de câţiva ani, prietenii mei care erau la debut mi-au cerut lista de adrese şi critici literari.

Câte s-au schimbat de când ai debutat, până în momentul de faţă?

Foarte multe s-au schimbat. În primul rând acum concursurile de debut sunt deschise pentru mai multe feluri de poezie. Dar, între timp, a căzut complet instituţia criticului literar, iar ipocrizia a mutilat multe promisiuni şi drumuri care s-au deschis atunci. În 2001, nume sonore ale criticii aveau rubrici regulate în care scriau despre poezie. Acest lucru mi-a permis să pun cap la cap lista despre care vorbeam, pentru că din cronicile pe care le citeai puteai să înţelegi ce fel de poezie îl interesează pe fiecare dintre cei care comentau. Aşa ceva nu se mai poate întâmpla acum. În paralel s-au întâmplat lucrurile pe care le făcea cu poezia Un Cristian la Facultatea de litere. Făcea Biblioteca de poezie, edita carnete cu versuri în regim complet complet underground, multiplicate la copiator, legate cu capsatorul obişnuit.

Între timp am trecut prin două momente distinct legate de cărţile pe care le-am publicat ulterior. Mai întâi, Nicolae Ţone a publicat pe banii proprii o a doua ediţie a volumului “Fetiş”. Totul se întâmplase prin lansarea unei noi colecţii a editurii Vinea, “a doua ediţie” la care şi Constantin Vică, şi mai ales Un Cristian au pus umărul. La câte discuţii au fost pe urmă din cauza lipsei de resurse pentru promovarea poeziei mă şi mir că Nicolae Ţone mai vorbeşte cu noi.

Apoi am trecut în extrema opusă. În 2005, când editura Cartea românească s-a relansat, am lucrat cu PR-ul de atunci al editurii, Constantin Vică pentru strategia de promovare a primei serii de poezie de acolo. Din câte ştiu două dintre cărţile publicate atunci au avut prelungire de tiraj după ce s-a epuizat prima mie de exemplare de pe piaţă. Dar în anii care au urmat direcţiile poetice încurajate la Cartea românească s-au amestecat tot mai mult, fără ca mijloacele de accesare a publicului potrivit pentru fiecare gen de poezie publicat să fie diversificate şi adaptate fiecărui autor. Aşa că un success iniţial s-a transformat foarte repede într-o povară pentru editură.

Din punctul meu de vedere, editurile care publică poezie acum nu mai au curajul să îşi propună promovarea unei cărţi. Se poate spune că este o problem de resurse, dar nu neapărat financiare. De fapt principala problemă vine din fetişismul pe care editorul de astăzi îl are pentru nume deja consacrate. Pentru că un calcul simplist îi face să creadă că numele va vinde cărţile. Întotdeauna vor fi dezamăgiţi. Cred că pentru majoritatea cărţilor de poezie publicate, editurile se supun la un efort care le depăşeşte.

“Corpuri român3şti” este sau ar trebui să fie cea de-a treia carte a ta. Ce metode de editare eşti hotărât să adopţi? De ce?

În contextul ăsta, “Corpuri român3şti” prefer să nu participe la jocul de societate pe care îl întreţin editurile. Aşa că, pe măsură ce mă apropiam de forma definitivă a volumului am vrut să găsesc mijloace alternative pentru comunicarea poeziei. Şi m-am oprit la un proces în mai multe etape. Prima etapă am făcut-o deja publică: Am anunţat că o variantă de lucru a volumului, în format pdf. va fi pusă la dispoziţia oricărui artist îşi doreşte să realizeze o carte obiect pornind de la “Corpuri român3şti”. Până acum răspunsurile pe care le-am primit m-au încurajat. Şi am văzut câteva formule care m-au entuziasmat. Dar pe măsură ce vor fi finalizate volumele unice realizate de artişti, voi posta pe www.poetica.rocultura.ro prezentări pentru fiecare dintre aceste variante, iar artiştii le vor putea vinde, eu angajându-mă să le promovez produsul final.

Au fost chiar şi câteva mesaje pe care le-am primit de la cititori care vroiau să primească volumul doar pentru o lectură. Din păcate cartea nu are încă formula pe care o doresc eu pentru cititorii de poezie.

Probabil că totul a pornit de la faptul că am văzut de prea multe ori încercări ale unei edituri sau reviste de a profita de poezie. Uite, a fost foarte important ce mi s-a întâmplat la Cuvântul. După un an în care s-a văzut cum mergea formula noastră ne-am trezit că este impus doar pentru o spălare de imagine un șef ca Sorin Antohi. Au mai avut nevoie de un an în care să ne taie toate resursele pentru proiecte și s-a ajuns la lucruri complet jenante (în ultima lună revista a fost tiparită şi lăsată la tipografie mai bine de o săptămână). Şi totul ca să susţinem noi proiectul lui Antohi. Nu m-ar fi deranjat nici că avea aură de fost informator, nici cea de fals în declaraţii, cum m-a revoltat faptul că era un proiect foarte slab. Atunci când am plecat am spus că plec pentru că proiectul acela nu are cum să susțină revista mai mult de șase luni. M-am înșelat, revista a fost îngropată dupa 7 numere. Dar cel mai interesant mi se pare că tot mie, cineva din trustul Cuvântul, mi-a spus cu puțin timp în urmă că am plecat din mândrie. Și atunci, de ce să pierd vremea cu proiecte de care oricum are cine să profite – doar că până și pentru profitat este nevoie de competență. De altfel, asta îmi reproșez și acum. Că am tolerat pe lângă revista pe care o făceam formule moderate, sperând că fiecare își vede până la urmă măsura. A fost nevoie de toată povestea asta ca să înțeleg că în lumea culturală de la noi există o lungă tradiție de deformare a realității, și că orice dialog cu cei care țin de această lume se transformă în încercări jalnice de a te folosi. De-asta cred că lucrurile alea trebuie lăsate să moară de la sine, dar este foarte important să își facă treaba cei care vor să facă ceva. “Corpuri român3şti” vreau să arate cum se poate publica o carte ocolind structurile obișnuite din România.

Ce părere au ceilalţi scriitori, amici, prieteni despre povestea “Corpurilor român3şti” şi ridicarea graniţelor impuse de edituri, autorilor?

Nu cred că este vorba doar de nişte graniţe pe care le-ar impune editurile. Mai degrabă este o relaţie tensionată care e întreţinută de ambele părţi. Nici autorii nu cer mai mult decât publicarea de la edituri, şi nici editurile nu au cine ştie ce pretenţii de la autor. Nu am făcut niciun sondaj pe tema asta pentru că nu îmi mai surâde deloc ideea de grup literar. Chiar şi Generaţia 2000 cred că nu are sens decât atâta timp cât rămâne legată de tot ceea ce a făcut Marin Mincu pentru impunerea noii paradigme literare. Iar în esenţa ei această paradigmă a permis dezvoltarea fiecărui autor în parte pe drumul său separat. Al meu, din punct de vedere poetic a ajuns aici: între editarea “Corpurilor român3şti” şi sondarea posibilităţilor de comunicare a produsului poetic pe cont propriu, cea de-a doua opţiune mă interesează mai mult.

Suntem copleşiţi de clasamente ad hoc, de topuri de colţul mesei, de ierarhii de cârciumă. Aşa că nu am chef să cad victimă niciuneia dintre cele două iluzii care domină lumea literară românească: atât izolarea în mici idolatrii de grup, cât şi popularizarea cu gust de tabloid mi se par deopotrivă de lipsite de substanţă. Cred că un volum de poezie ţinteşte fundamentele deformate ale prejudecăţilor noastre. Ceea ce mă interesează acum este legătura strânsă dintre discursul politic şi cel poetic şi felul în care aceste discursuri se legitimează reciproc. În campania electorală de anul trecut am analizat la un moment dat ultima dezbatere dintre candidaţii la preşedinţie. Am rămas şi acum cu impresia că toate mijloacele de manipulare folosite de Băsescu şi de Geoană sunt lucruri verificate de poeţii de azi. Câtă ipocrizie se menţine în lumea poeziei, tot atâta se va păstra şi în politică.

Ai fost invitat până acum la diverse festivaluri internaţionale de poezie, ai suţinut lecturi, ai dezbătut pe diverse teme. Apoi ai început să nu mai aştepţi să fii propus, ci să faci singur proiecte, să le propui şi să înconjori lumea. Ce te-a determinat?

Printre altele m-a interesat să implic poeţi tineri care ar putea să continue pe cont propriu felul de abordare pe care am propus-o în fiecare proiect. Asta pentru că unul dintre motivele pentru care poezia rămâne în surdină ţine de blocajele pe care poeţii şi le asumă. De exemplu, mă enervează să văd cât de uşor acceptă poeţii să îşi izoleze poezia de lucrurile care au valoare practică. De politic, de social, de uman chiar. Dar asta nu înseamnă că trebuie să vorbim neapărat despre nevoia de poezie implicată. Cred că, mai degrabă, este vorba despre o carenţă de respect de sine pe care cei mai mulţi poeţi o depăşesc doar prin emfază goală. Şi asta nu face decât să agraveze situaţia. Dacă POETICILE cotidianului se întâmplă de 5 ani asta e și pentru că periodic am schimbat formula de desfășurare.

În plus, m-am schimbat și eu. Pe la sfârșitul anilor `90, probabil ca o reacție la violența facilă care era propusă și din poezie și din afară, spuneam oricui mă întreba, că ma interesează numai felul în care sunt scrise lucrurile, stilul. Apoi, treptat, o dată cu “Fetiș” am început să văd că se pot spune lucruri în poezie. Acesta ar fi un motiv pentru care am inversat ordinea ciclurilor din “Fetiș” la ediția a doua. Apoi, pentru “Corpuri românești” s-a întâmplat să realizez cât de mult contează să îți fie găsită cartea până și în cele mai mici librării. A fost un context favorabil, nu cred că acum ar mai avea aceeași importanță. Până la “Corpuri român3ști”, cel de acum, s-au dezvoltat Poeticile cotidianului și, de la un eveniment care promova poezia, treptat s-a conturat o întreagă structură teoretică: Poeticile relaționale. Iar acest fel de a vedea lucrurile nu îmi permite să fiu mulțumit cu un demers de publicare obișnuit.

De fapt, fiecare proiect îl datorez celor cu care am colaborat. Cu Magda Cârneci la Paris, cu Cristi Neagoe, Constantin Vică și Corina Șuteu la New York, cu Andreea Dincă la Berlin, Claudiu Komartin, Viviana Chetraru și Mircea Dan Duță la Praga, celor de la Ars Poetica la Bratislava, iar filmele de poezie nu ar fi arătat așa cum arată fără ce a făcut Andrei Ruse acolo.

Dar sunt alții pe lângă ce am făcut eu e foarte puțin. De exemplu proiectele pe care Un Cristian le-a pus pe picioare de la începutul poveștii cu Fracturi, Biblioteca de Poezie și turneele de lectură au făcut posibile și lucrurile pe care le fac eu. Apoi este suficient să vezi cum arată CV-ul Lindei Maria Baros ca să fii impresionat de câte traduceri și implicări în proiecte legate te poezie poate cineva să susțină. Sau direcțiile pe care le-a deschis Marius Ianuș cu Fracturile, serile Fracturi, Stare de Urgență sau lirismul lui elementar. Ce lipsește la fiecare dintre noi? Probabil ceea ce nu poate fi trecut cu vederea. Uite, imi dau seama că enumerările de felul ăsta de multe ori derutează. Așa că mi-am propus să intru într-un post de nume. În locul numelor o să spun lucrurile pentru care vorbesc despre cineva.

Cât te simţi poet, cât jurnalist, cât altceva?

Ştiu sigur că mă interesează poezia şi încă şi mai mult o definire a elementului poetic chiar şi atunci când este vorba de jurnalism, sau de orice altceva. Şi asta pentru că nu văd poezia în zona poetizării, a lucrurilor care sună a poezie. Dimpotrivă, principala zonă a poeziei cred că se întâmplă dincolo de ceea ce lumea literară numeşte text. De aceea şi responsabilitatea pe care un poet o are faţă de întreaga poezie este mai mare. Pe cât de bine sau rău scrii tu, pe atât cobori sau ridici arta pe care ar trebui să o reprezinţi. Şi asta fac şi cei care dau premii pe nedrept, asta şi cei care publică aiurea cărţi, şi cei care îi trag la răspundere pe cei pomeniţi adineauri. Faptul că astăzi, în locul, unui interes pentru a scrie cât mai bine este mai mare interesul pentru a fi tipărit cred că este o eroare care o să aibă urmări grave. Felul în care “Corpuri român3şti” va apărea este şi un protest la adresa acestei forme de fetişism care deformează comportamentul scriitorilor.

Vezi vreo îmbunătăţire a sistemului editorial românesc în viitorul apropiat? Dar a instituţiilor care promovează literatura română în afară?

În ultimii ani lucrurile au arătat din ce în ce mai bine în proiectele pe care le-a organizat ICR pentru poezie. Şi eu am participat la câteva proiecte la Berlin, Paris şi New York de la care m-am întors cu multe speranţe legate de ceea ce se poate face cu poezia. Este momentul să se facă paşii următori. Deocamdată se repetă formulele cu care ICR a avut succes până acum.

Care ar fi următorul pas tehnologic spre care se vor îndrepta cărţile, editurile, scriitorii? Crezi că nepoţii tăi vor mai prinde vremea cărţilor pe suport de hârtie?

Nepoţii mei vor trăi vremea poeziei. Mă interesează cât se poate de puţin să le bag pe gât hârtie sau echipamente electonice. Ei au şansa de a pune întotdeauna întrebările esenţiale: „de ce aşa şi nu altfel?” Şi, încă şi mai importante: “Arată-mi cum contează?” şi “Ce spui tu altfel?”. Iar un răspuns se impune: poezia are valoare numai în măsura în care este mai mult decât literatură. Această alunecare a sensului în afara domeniului literar ar trebui să antreneze teritorii întregi din limbajul cotidian, din politic, din social şi chiar din economic. Dintr-un punct de vedere, poezia funcţionează asemenea banilor: cu cât circulaţia ei este mai intensă, cu atât îi creşte valoarea, dar evident că sunt importante punctele pe care această circulaţie.

Cred că a trecut vremea obsesiilor legate de obținerea unei puteri strict culturale. Cine se mai gândește la asta este ridicol. Și, în mod simetric, însăși ideea de putere a fost compromisă în România de incompetența de diferite culori politice. Deocamdată, numai faptul că puterea absolută corupe în mod absolut pare să fie singurul adevăr care se mai resimte. De aceea cred că este bine că niciunul dintre suporturile cărții în acest moment nu are prim planul. Cu siguranță se va schimba raportul în curând și iarăși ne vom trezi blocați într-o formulă fetișistă a lecturii. Dar până atunci putem să profitam de fertilitatea situației de față.

Industrie editorială mică=literatură mică? Ce se poate schimba? Cum ai proceda tu dacă ai fi editor? Ce tiraje, ce tiraje ai “practica”, ce ai aştepta de la scriitori?

De la autori aş aştepta doar mai multă dorinţă de a-şi vedea scrisul respectat şi direcţionat spre cei care sunt interesaţi să intre în contact cu poezia. Ca editor nu aş putea să îţi vorbesc. Dar aş fi foarte curios să aud şi eu un editor care îşi asumă o strategie. Oricare ar fi ea. Mi se pare interesant faptul că fiecare dintre editurile care domină acum piaţa în România s-au impus după ce şi-au tăiat nişte felii clare din posibilităţile oferite de producţia editorială. Iar acum parcă le-ar fi ajuns la capătul turnului Babel şi au uitat zonele în care excelau. Dar asta se întâmplă în orice firmă. Cu cât este vorba despre o companie mai mare, cu atât creativitatea care a ajutat-o să se impună pe piaţă se pierde. Pentru că unul dintre lucrurile care vin odată cu creativitatea este nesiguranţa. Dar câtă creativitate, atâta raportare la problemele reale.

Uite, pentru că mă întrebi de tiraje. Eu pot să îţi spun ce cred despre poezie. La Târgul poeziei de la Paris de anul trecut, am avut surpriza să descopăr că foarte multe edituri veneau cu volume produse manual. Tirajele erau de la 30 la 150 de exemplare şi preţurile, este adevărat un pic mai mari decât pentru un volum obişnuit. Ajunge să intri în orice librărie şi o să-ţi dai seama câtă maculatură se depozitează în rafturi. Îmi este foarte greu să înţeleg de ce nicio editură din România nu are curajul să rupă această convenţie a publicatului degeaba.

Razvan Ţupa s-a născut la Brăila în 1975. Primul său volum publicat în 2001, “fetiş”, a fost distins cu Premiul naţional pentru poezie „Mihai Eminescu“, la Botoşani, în ianuarie 2002. În 2003, “fetiş – o carte românească a plăcerii” a făcut obiectul unei a doua ediţii revăzute şi adăugite la Editura Vinea. În 2005 a publicat volumul “Corpuri româneşti” la editura Cartea Românească. A fost unul dintre fondatorii revistei de poezie Versus-Versum pe care a condus-o ca redactor şef din 2005 până în 2007. Din 2006 pana in 2008 a fost redactor şef al revistei Cuvântul. Până acum a participat la festivaluri, ateliere şi lecturi de poezie în Bucuresti, Constanţa, Timişoara, Cluj Napoca, Sibiu, Buzău şi în străinătate (Banska Stiavnica, Berlin, Bratislava, New York, Paris, Praga, Roma). Din 2005 organizează în Bucuresti întâlnirile Poeticile cotidianului.

Număr de vizualizări :3445


3 Comments to “„Fetişismul editorului de azi pentru nume deja consacrate”/ Răzvan Ţupa în dialog cu Andra Rotaru”

  1. M.Crainic spune:

    Bun interviu, ca de altfel toate luate de Andra Rotaru.
    Multumiri speciale pentru site-ul Agentei de Carte deosebit de util si foarte corect administrat.

  2. Marcela Neagu spune:

    Foarte, interesant. Nu as fi banuit ca lucrurile pot sa fie asa de complicate cu poezia.

  3. Mihai Serbu spune:

    Totusi parca situatia poeziei astazi nu este atat de infloritoare pe cat spune acest interviu. De ce nu sunt mai cunoscute aceste actiuni?

Comenteaza

Sunt permise comentariile oricărei persoane, fără discriminări pe criterii de rasă, sex, etnie, opţiune şi apartenenţă politică sau religioasă. Limbajul vulgar şi trivial în subsolul textelor nu este permis. Nu sunt permise opiniile calomnioase rasiste/şovine/xenofobe. Nu sunt permise atacuri la persoană în subsolurile textelor, ele sunt exclusiv pentru comentarii, critică literară, păreri despre text, dezbateri, etc. În caz contrar, ele vor fi scose din baza de date, fără nici o explicaţie din partea AgentiadeCarte. ro