Joi, 12 iunie 2014, de la ora 18.30, la Clubul Ţăranului din Bucureşti, va avea loc lansarea volumului ”Scriitorul de vagoane”, semnat de Alex Plescan și apărut la editura Tracus Arte. Vor vorbi dramaturgul Constantin Venerus Popa, scriitorul Liviu Ioan Stoiciu şi profesorul universitar Mihai Iacob. Discutia va fi moderata de Vasile Mihalache, redactor al editurii Tracus Arte. Organizatorii evenimentului sunt Editura TracusArte şi Agenţia ARIA Management.
Alex Plescan este jurnalist, dramaturg şi prozator. A debutat în publicistică la începutul anilor ’90. Înainte de a emigra în Noua Zeelandă, Alex a fost, pe rând, reporter de ştiri la Departamentul Emisiunilor Informative (TVR1), redactor şi realizator de emisiuni pentru diferite canale ale Televiziunii Publice, editor şi producător al primelor ediţii FOCUS (PrimaTV). De asemenea, a produs şi a regizat documentarele TV ‘Undeva la capătul lumii’,‘Tunelul de la capătul tunelului’ (în România) și ‘Big Old Cats’ (în Noua Zeelandă).
Are numeroase articole publicate în presa de cultură din ţară şi străinătate.
”Într-o lume dusă la extrem cu tehnicizarea, cu oameni din ce în ce mai chinuţi de neputinţa de a depăşi butoanele calculatorului sau telefonului mobil spre a păşi în normalitatea comunicării interpersonale, proza scurtă a lui Alex Plescan ne readuce în copilărie. Desigur, nu o luaţi ad literam, ci în lumea trăirilor simple, a imaginilor despre noi şi despre ceilalţi nealterate de unde hertziene, în vremea visului care e realitate, în măsura în care şi realitatea este vis. Autorul operează cu imagini simple, eficiente şi extrem de percutante, realizând modele de povestiri din realitate, despre realitate, dar deloc copiative. Ca orice bun creator de artă, nu copiază ceea ce vede, ceea ce aude, ci esenţializează şi transformă pentru noi sentimentele în imagini şi imaginile în trăiri. Pot spune că transferă în mintea noastră credibilul, căci, dincolo de orice alte calificative, cred că povestirile sale „abundă” de credibil.
Chiar dacă relatează întâmplări posibil adevărate, posibil trăite, posibil visate, posibil dorite, ele, toate, generează în cititor acest sentiment al credibilului. Ce este, până la urmă, literatura bună? Niciun roman, nicio piesă de teatru, nicio nuvelă, sau povestire nu trebuie să fie reale, pentru a fi bune. E suficient ca receptorul lor să creadă în ele, în mesajul lor, în emoţiile transmise şi în puterea lor de a se insinua în tine, ducându-te într-un posibil univers paralel. Un univers în care să afirmăm, laolaltă cu Pirandello, că :”Aşa este, dacă vi se pare”
Nu vă recomand să citiţi aceste povestiri numai pentru această calitate a lor. Ea nu este nici singura, de altfel. Veţi descoperi rând cu rând, pagină cu pagină, imaginaţie, eleganţă a exprimării, vorbe memorabile („un peisaj cu mori de vânt ca o livadă în care creşte energia electrică” sau: „muntele aspru, roşcat, cu o fustă de pini verzi de jur împrejur”, sau: „călcând prin copilărie ca degetele pe Clavecinul bine temperat”, sau: „Când Dora deschide uşa, toate culorile din cameră îi fac loc”, sau: „Dora suspină că viaţa ei n-o să fie niciodată ca un film”, sau: „Niciodată, Norma nu a ştiut să aibă amintiri”), sinteze şi analize ale fiinţei umane, caracterizări şi enunţuri surprinzătoare, uneori toate acestea în numai 1-2 pagini. Este o performanţă extrem de greu de înţeles, dar, dacă o să citiţi cu mare atenţie cuvântul introductiv al autorului, veţi descoperi că în spatele acestor texte nu stă numai talentul, indiscutabil, ci şi MUNCA. Multă, multă muncă, mii şi zeci de mii de pagini, toate întinse pe parcursul a mai bine de 30 de ani. Are ceva vechime într-ale frumuseţii, Domnul Plescan!” (Constantin Venerus Popa)
