De curând, Corina Bernic a tradus volumul “Omul este un mare fazan pe lume” de Herta Müller, Editura Humanitas, seria de autor “Herta Müller”. Totodată, 2011 a fost şi anul debutului său editorial, cu volumul de poeme “Casa scărilor”, Editura Casa de Pariuri Literare, distins cu premiul pentru debut “George Vasilievici”. Andra Rotaru a dialogat cu scriitoarea şi traducătoarea Corina Bernic despre problematica traducerilor literare, despre impunerea unor nume de referinţă din literatura universală, în România, şi despre volumul “Casa scărilor”, în exclusivitate pentru AgenţiadeCarte.ro
Pentru mulţi scriitori şi traducători, emigrarea este un miraj care dispare odată „experimentat”. Ce ţi-a oferit până acum plecarea peste graniţe, ce ai reuşit să faci, din ceea ce îţi doreai sau sperai?
N-aş zice emigrare, aş spune mai degrabă ceva în genul „tot pe drum, pe drum…” Alegând să studiez germanistica principal, iar în secundar anglistică, a fost ceva natural ca acum 10 ani, de exemplu, să studiez o vreme în Germania. Şi să tot revin apoi – întreţinându-mă prin joburi studenţeşti, de la spălător de vase la chelner, ba chiar şi barman mai târziu – la biblioteca Universităţii Konstanz sau pe diverse teme de cercetare sau studiu la Humboldt, la Berlin, la Erfurt etc. Dacă nu aş fi studiat în Germania, nu aş fi avut nici o şansă să învăţ serios limba. A fost, deci, o condiţie esenţială a muncii mele de mai târziu ca traducător. M-am obişnuit să trăiesc oarecum între două lumi, singura dorinţă pe care am avut-o de la bun început când am călcat în „străinătate”, pe la jumătatea anilor ’90, a fost să văd estompându-se cumva diferenţele dintre cum e „la noi” şi cum e „la ei”. Nu ştiu dacă am reuşit să contribui şi eu cu câte ceva – cât am lucrat în România, la TVR sau mai târziu la Institutul Cultural Român la Centrul Naţional al Cărţii am avut asta în minte. Locuind de o vreme mai mult în Germania decât în România şi lucrând în zona literară am ajuns să o cunosc şi să o înţeleg – culmea! – poate mai bine decât pe cea de la noi. Mi-am dorit să ajung să lucrez cu oameni foarte bine pregătiţi, cu profesionişti de la care să pot învăţa în continuare. Într-o oarecare măsură aş putea spune ca am reuşit. ’om vedea ce rezervă viitorul…
Îţi este mai uşor să traduci un volum, atunci când unele situaţii ale personajelor le-ai trăit, într-un anume fel, şi tu? Discuţi cu autorul ca să poţi realiza o traducere cât mai bună; care sunt micile tale „ritualuri”?
Nu ştiu dacă e mai uşor. Din cărţile traduse până acum nu cred că m-am identificat cu un personaj sau altul… Am evitat să cad în această plasă pentru că atunci mi-aş fi pierdut, poate, obiectivitatea care cred că este esenţială atunci când faci o traducere. Recunosc însă că cel mai mult m-am apropiat de scrierile Hertei Müller, de ritmul frazelor ei, de unele imagini atât de clar conturate, aproape palpabile şi atât de puternice, încât uneori trebuia să mă opresc, să ies să mă plimb, să trag aer în piept ca să mă pot întoarce să pot continua munca. Ea este şi unul din puţinii autori cu care am discutat deseori pe text, dorind să reproduc cât mai bine „pe româneşte” anumite imagini. În rest, doar la anumite traduceri de poezie am mai întrebat din când în când autorul dacă am înţeles bine ce a avut de spus. De regulă, un „ritual” de-al meu când mă apuc să traduc o anumită carte a unui autor, este să caut să aflu cât mai mult posibil despre autor şi să trec prin cam tot ce a scris până atunci, să mă familiarizez cu stilul, să caut să prind ritmul textelor. Şi multă cafea şi ţigări, desigur.
Cum îţi alegi autorii pe care îi traduci?
Dacă atunci când citesc o carte, simt că îmi vin întruna în minte variante în limba română, potriviri de cuvinte, sintagme etc., atunci îmi e clar că aş fi în stare să întru în joc până la capăt – adică să mă apuc de tradus. Uneori este şi un fel de concurs cu mine însămi, cum a fost cazul antologiei Oskar Pastior, apărută în 2010 la Editura Art şi unde eu am avut de tradus o treime dintre poezii, restul de două treimi fiind acoperit de Alexandru Al. Şahighian şi Gabriel H. Decuble.
Oricum, pot spune că tot citind întruna literatură contemporană germană, mi se întâmplă mai mult să îmi pară rău că nu e destul timp pentru toate cărţile care ar merita să fie sau să fi fost traduse… m-aş bucura ca editurile de la noi să se deschidă un pic mai mult şi pentru literatura germană, dar şi pentru poezie (nu doar de limbă germană). Mi-aş dori mult să apară mai multe traduceri de poezie, e atât de mult de recuperat…
Care este cea mai bună şcoală de traductologie?
Chiar dacă între timp există sute şi sute de scrieri pe această temă, teorii privind traductologia etc., nu cred că există şcoală mai bună decât să munceşti singur „cu cartea”. Să te perfecţionezi citind cât mai mult şi exersând cât mai mult şi, oricât de sigur poţi fi de o anumită imagine dintr-un text, să cauţi totuşi de mai multe ori în dicţionar. Niciodată nu ştii ce întorsătură pot avea, totuşi, lucrurile. E bine să fii sigur sută la sută că ceea ce faci, este acurat… Muncă multă, răbdare şi experienţa care vine apoi în timp, cam asta cred că e cea mai bună şcoală de traductologie. Dacă ai şi şansa să colaborezi cu oameni experimentaţi şi talentaţi, cu atât mai bine, mai poţi „fura” câte ceva şi de la ei.
De curând, la Editura Humanitas, în seria de autor „Herta Müller”, a apărut volumul „Omul este un mare fazan pe lume”, în traducerea ta. Ce satisfacţii şi ce greutăţi ai întâmpinat pe parcursul traducerii sale?
N-am întâmpinat mai multe greutăţi ca în cazul celeilalte cărţi, Călătorie într-un picior, apărută anul trecut. Satisfacţii, însă, da, când am realizat că am reuşit cumva să reproduc ritmul şi vocea autoarei – când traduci, face foarte bine să ai întipărit în minte felul cum îşi citeşte autorul propria operă. M-am bucurat să mă apropii şi să înţeleg încă o carte a Hertei Müller. Mi-a făcut multă plăcere să muncesc şi la traducerea acestui volum.
Nu este primul volum pe care îl traduci din opera Hertei Muller. Ce calităţi trebuie să aibă un traducător, ca să poată realiza o traducere bună a operei sale? Ce se întâmplă când traducătorul nu reuşeşte să rezoneze cu opera unui scriitor?
Cum spuneam, cred că este extrem de important ca atunci când te apuci de tradus un autor, să cunoşti cât mai bine posibil opera lui, felul cum îşi citeşte textele în cadrul lecturilor publice, orice amănunt poate fi esenţial la un moment dat în ghicirea unui nou sens într-o anumită frază. Dacă nu reuşeşti să rezonezi cu opera unui scriitor, cred că mai bine e să te laşi păgubaş şi să te apuci de opera altuia. Mie mi s-a întâmplat să primesc oferte să traduc un autor sau altul, iar dacă după ce am citit cărţile, am simţit că…nu simt nici o apropiere faţă de ele, am refuzat politicos şi mi-am văzut de ce m-am priceput mai bine. Cred că pentru fiecare traducător există anumite cărţi care-l aşteaptă.
Există pericolul ca propriul limbaj de scriitor să fie influenţat de o traducere serială a operei unui autor?
Nu cred că există. Ba dimpotrivă, cred că ajută. Văd traducerea ca pe un fel de şcoală, de ucenicie, mai degrabă. Cu cât te apropii, înţelegi şi îţi însuşeşti mai apoi, ca traducător, alte personalităţi, alte stiluri literare, cu atât mai uşor îţi este să îţi cizelezi mai târziu vocea proprie. Traducerea este un fel de lectură supremă, nu? Păi cum să te apuci să scrii fără să fi digerat cum se cuvine cât mai mult până atunci? De unde ştii cât de originală este vocea dacă nu ai încercat-o înainte şi pe alte partituri, dacă nu ai lucrat-o puţin?
Care a fost prima ta apropiere de limba germană?
Germană am făcut din şcoală, mai exact din clasa a V-a. Că până într-a XII-a când m-am hotărât să aleg germana, ca mai toţi ceilalţi colegi din clasă nu ştiam exact cu ce se mănâncă nici măcar nominativul, acuzativul etc., e altă poveste care este strict legată de cine te apropie sau nu de o limbă străină. Pe mine profesoara de germană mă trimitea deseori să-i cumpăr covrigi. Am ajuns să învăţ germana ca să-i demonstrez că sunt în stare să învăţ rapid şi să intru la facultate la germană principal… mai era ceva pe atunci, citeam în disperare, luam câte un autor şi până nu treceam prin toate cărţile scrise, nu treceam la altul. Spre sfârşitul liceului îl descoperisem pe Goethe şi mi-am jurat că voi ajunge cândva să citesc Faust în original. Aşa mi-am spus şi cu Puşkin, dar în cazul lui n-am ajuns nici până acum să-mi ţin promisunea..
Cum ai defini vocaţia de traducător?
Să ai putere să îţi anulezi propriile porniri de autor şi să te dedici cu totul unui rol. Să fii curios să vrei să înţelegi pe cât posibil toate dedesubturile unui text şi să fii destul de altruist, dar şi de priceput, încât să vrei şi să şi poţi să împărtăşeşti şi altora scrieri care merită împărtăşite. Să nu ţii doar pentru tine ceva şi să fii în stare să dai mai departe – aici e nevoie de mult exerciţiu, deci experienţă. Să ai multă răbdare şi nervi tari să fii în stare să nu te opreşti atunci când ai impresia că „nu merge”. Aici nemţii au o vorbă tare potrivită pentru aşa ceva: să ai „Sitzfleisch”, adică acea capacitate de a sta multă vreme locului, pe scaun, doar cu tine însăţi şi câteva cărţi şi dicţionare în faţă. Mie, recunosc, mi-a luat ceva vreme să mă obişnuiesc..
Există câţiva traducători valoroşi ai autorilor germani. Te-a influenţat vreunul în mod deosebit?
Îmi amintesc cum l-am cunoscut pe Alexandru Al. Şahighian acum 5 ani. Eram simplu referent la Institutul Cultural Român, tradusesem câte ceva, dar puţin, iar el a venit şi m-a invitat să traduc eseistică pentru revista la care lucra, Lettre Internationale. A fost o provocare şi un model de altruism cum, trebuie să recunosc, nu prea am văzut în branşă… Am acceptat cu bucurie, am tradus texte pentru Lettre până în 2009, când el nu a mai lucrat acolo. Am rămas prieteni şi am şi ajuns să lucrăm împreună – el mi-a redactat traducerea volumului Călătorie într-un picior de Herta Müller, după ce eu îi redactasem traducerea Leagănului respiraţiei de aceeaşi autoare. Apoi am colaborat la antologia Oskar Pastior, editată de Gabriel H. Decuble. Cu Gabriel H. Decuble am tradus acum 6 ani Don Juan al lui Peter Handke şi am tot lucrat împreună la alte texte ori poetice, ori de proză. Am avut mare noroc să învăţ şi să primesc sprijin de la astfel de oameni, altfel cred că totul ar fi fost mult mai greu..
Cât de uniţi sunt cei din „comunitatea” traducătorilor şi care sunt marile probleme care pot periclita liniştea lor?
Păi aş zice că sunt la fel de uniţi ca şi în alte branşe.. adică mai deloc. Dar aici sunt mulţi factori care poate, direct sau indirect, influenţează negativ. Dacă statutul traducătorului literar ar fi respectat, dacă nu s-ar plăti un traducător în general cu sume mizerabile, undeva între 2,5 şi maxim 4 euro pe pagină, dacă s-ar pune accent pe calitate şi nu pe cantitate, ar fi poate altceva. Aşa, în mica junglă editorială, fiecare încearcă să se descurce cum poate. Sunt mulţi traducători pe care îi admir, nu doar din limba germană, cred că dacă ar fi voinţă pe undeva să ne putem uni să ne apărăm drepturile cum se cuvine, s-ar schimba câte ceva şi aici. Dar e greu, poate acum încă imposibil… Solidaritatea a fost şi rămâne o mare problemă în România şi nu cred că mentalităţile s-ar schimba prea curând. Cum am spus, sunt oameni pe care îi respect şi cu care este o bucurie să colaborez, oameni de la care orice traducător literar în devenire ar avea enorm de mult de învăţat.
De curând, ai publicat şi un volum de poeme, care reprezintă debutul tău în poezie, intitulat Casa scărilor, Editura Casa de Pariuri Literare. Este Casa scărilor un loc preferat, cu unghere preferate, cu ritualuri datorate proximităţii celorlalţi colocatari?
Cred că, într-o oarecare măsură, cu toţii ne mişcăm în diverse case ale scărilor. În cazul meu, aş putea să zic că am urcat pe jos, fără lift, dacă e să mă gândesc că unele texte au şi 9 ani. După ce m-am hotărât să public într-un sfârşit acest volum, casa scărilor mi-a revenit de la sine în memorie. Am fost un copil care a crescut la bloc, reţin bine teama de a urca pe jos, de a trece pe la mezanin – fiind acolo mai tot timpul întuneric –, anumite mirosuri de ceapă la tigaie, discuţii private, certuri între vecini pe care nu voiai să le auzi, dar, pereţii fiind ca de hârtie, le auzeai cu forţa.. Mai mult, în casa scărilor, chiar înconjurat de zeci de mici universuri paralele, te simţi singur şi pe cont propriu. Orice copil trebuie să fi simţit asta la un moment dat. În rest, cum am spus, volumul s-a cerut de la sine botezat aşa, titlul a venit nechemat. Poate că aşa e cel mai bine, nu ştiu, oricum, asta urmează să se vadă mai încolo… cartea a apărut, de-acum om vedea care i-o fi drumul.
Ai prins perioada cu brifcor, racheta albă, bălănel& miaunel ş.a. Cum ai resimţit desprinderea de ei?
Nu cred că m-am desprins de ei vreodată – fac parte din coplăria mea. Dar, aşa cum timpul a trecut, s-au tot îndepărtat şi ei. După 1989 a trecut ceva vreme până am ajuns să realizez halul în care eram manipulaţi pe atunci încă de mici, cum ni se hrăneau creierele cu tot felul de imagini, sloganuri false, pregătiţi de copii pentru a fi cetăţenii perfect tembeli ai unei ţări tembelizate. Poate de aceea mi-a venit să scriu, am încercat să reaşez aceste imagini într-o cu totul altă formă şi situaţie. Aşa cum ele îmi apăreau în minte fără să le cer eu, aşa mi-am permis şi eu să le întorc pe dos sensul. Oricum, dacă e să ne gândim bine, cred că nici acum nu s-a ajuns la o desprindere totală faţă de lumea de dinainte de ’89, decât cel mult la nivel declarativ. Cred că fiecare are miauneii şi bălăneii lui cu care trebuie la un moment să se confrunte şi să-i pună la punct.
Cât de important ţi se pare, în literatură, ca autorul să fie capabil de un anumit discurs civic?
Nu cred în „turnuri de fildeş”. Atât timp cât trăieşti într-o anumită societate, cât timp ea îţi influenţează viaţa în diverse feluri – de la o simplă ieşire la cumpărături, când tot vezi că de la o lună la alta preţurile cresc, până la deciziile politice care se iau şi care, mai devreme sau mai târziu, ajung să te privească şi pe tine – nu cred că poţi să zici ca autor că nu te interesează altceva, că trăieşti în alte sfere etc… Deci da, cred că oricine, nu doar un autor, artist plastic, orice om care trăieşte într-un anumit moment într-o anumită zonă geografică, trebuie să facă ochii mari şi să nu se lase păcălit, să gândească singur. Să încerce să înţeleagă de ce se întâmplă anumite lucruri, poate chiar, pe cât posibil, dacă vede că nu sunt chiar cu efect pozitiv, să schimbe câte ceva. Sau să amendeze cum ştie mai bine – prin ce este în stare să facă mai bine sau chiar prin propria viaţă.
