Andrei Novac este un poet despre care se ştiu, poate, prea puţine lucruri. Originar din Târgu-Jiu, este implicat în viaţa culturală gorjenească, dar nu numai, proiectele sale literare începând să aibă în ultimul timp un ecou binemeritat, ce depăşesc graniţele Gorjului. În curând va publica şi un nou volum de poezie. Despre problemele pe care le poate întâmpina un scriitor pe parcursul devenirii lui, dar şi despre următorul volum de poeme, Andra Rotaru a dialogat cu Andrei Novac, în exclusivitate pentru AgenţiadeCarte.ro.
Multor scriitori le place să-şi modifice biografia, în sensul în care povestesc că au urmat alte şcoli decât cele reale, au locuit în alte oraşe sau ţări, s-au născut în alţi ani, iar întâmplările timpurii, de dinainte de a debuta, devin o fabulaţie a imaginaţiei. La tine care sunt primele amintiri legate de scrierea unui text?
Primele mele amintiri în ceea ce priveşte scrisul sunt legate de o copilărie care acum mi se pare atât de îndepărtată. Spun aceste lucruri, fără să am nici cea mai mică dorinţă de a-mi romanţa viaţa. Având în vedere că la 17 ani am publicat prima carte, nici atunci nu am făcut asta din teribilism, s-a întâmplat pur şi simplu, iar eu consider şi acest lucru, după zece ani, ca fiind un lucru normal.
Care este cursul normal al devenirii unui scriitor în oraşul Târgu Jiu? Care sunt avantajele şi dezavantajele pentru un tânăr care îşi doreşte o afirmare şi o ascensiune literară?
Nu cred că există prea multe şanse, tocmai din pricina vizibilităţii reduse şi a unor orgolii mărunte ale celor care cred că sunt centrul universului şi care, de fapt, trăiesc drama neputinţei de a depăşi, până la urmă, o graniţă a mentalului, nemaiavând puterea să se concentreze asupra scrisului şi, mai ales, asupra realităţii. Doar aşa poţi să progresezi, până la urmă, fiecare dintre noi ducem o competiţie cu noi, nu cu ceilalţi. Despre avantaje, pot să vorbesc foarte puţin, tocmai pentru că au fost puţine (mă refer aici la oportunităţi, nu la oamenii care m-au ajutat)- am rămas pitulat printre sensibilităţile mele şi am aşteptat ca şi ceilalţi să mă descopere pe mine. Acestea cred că sunt dezavantajele, lumea se grăbeşte, adună din viteză, nu are răbdare, în plus de asta, nu există impresariat literar, iar distribuţia de carte este foarte proastă, a existat în ultimii 20 de ani o preocupare mai mare pentru alte literaturi decât pentru cea română. Avantajele ţin de diverse conjucturi, dacă nu reuşesc să întâlnescă oameni care să se bată pentru ei, este aproape imposibil. Dar, întodeauna, poezia rămâne şi asta nu ţi-o poate lua nimeni, niciodată, există aici o bucurie care te eliberează întotdeauna către tot ce este mai frumos.
Coordonatorul tezei tale de doctorat este criticul literar şi prof. Cornel Ungureanu. Ce mai poate schimba o teză despre generaţia anilor `70, în spaţiul cultural românesc?
Este o poveste frumoasă această teză de doctorat, ea implică doi oameni care m-au ridicat în două momente în care îmi era greu: Valentin Taşcu şi Cornel Ungureanu. În 2008, când Valentin Taşcu a plecat, domnul Cornel Ungureanu mi-a propus această teză de doctorat care trebuie să îl facă vizibil pe Valentin Taşcu, aşa cum, cu siguranţă, ar fi meritat. De aici, a plecat şi acea primă ediţie a “Zilelor de literatură Valentin Taşcu”. Teza mea de doctorat este una care ar trebui să îl pună în valoare pe Valentin Taşcu, peste câţiva ani o să vedem dacă am reuşit sau nu, pentru că festivalul de literatura are acelaşi obiectiv.
Atmosfera de normalitate literară este într-o continuă transformare, între cei doi poli opuşi ai binelui sau răului. Care sunt motivele care determină această anormalitate, din punctul tău de vedere?
Da, aşa este, câteodată, mi se face şi mie dor de copilul ăla de atunci, când mă simţeam apărat de tot, doar pentru că existau câţiva oameni care credeau în mine, cred că luam totul în joacă într- un sens atât de curat, încât nimic nu putea să mai conteze, am simţit poezia lângă mine, era în tot ce făceam. Cred că am stăpânit lumea. Nimic nu o să fie mai frumos decât acei ani, poate doar amintirea oamenilor pe care i- am pierdut de lângă mine o dată cu copilăria.
Organizezi evenimente culturale, eşti producător, moderator, iniţiator. Care a fost drumul până aici?
Nu ştiu, probabil, sistemul de valori dat peste cap, faptul că unii dintre scriitori nu se cunosc şi nu se citesc nici măcar unii pe alţii. Poate şi pentru că, uneori, îl gonim pe Dumnezeu sau pentru că uităm că şi noi murim. Aş putea să fiu foarte uşor contrazis pentru că, până la urmă, niciodată, nu poţi să ştii care este starea de normalitate.
A fost unul de acumulări, am încercat să înţeleg mecanismul acestor activităţi şi, mai ales, să le fac să devină productive. Atunci când ai ceva, trebuie să îl împarţi, atunci când ştii, trebuie să împărtăşeşti, altfel, te pierzi pe tine. Pe mulţi, poate nici nu îi interesează aceste lucruri, dar, pe lângă datoria pe care o avem să scriem, avem şi o obligaţie de a fi promotori culturali, asta poate să includă tot ce înseamnă act cultural care nu te implică pe tine.
Ai fost unul dintre organizatorii “Manuscrisului de la Gorj”, desfăşurat la mijlocul lunii iulie în Târgu Jiu. Care au fost premisele de la care s-a pornit în crearea unui astfel de atelier de scriere creativă şi care au fost sau vor fi urmările?
Atelierul de scriere creativă de la Târgu-Jiu a luat naştere la Bucureşti, în sediul Uniunii Scriitorilor, acolo unde Dan Mircea Cipariu mi-a pus pe hârtie câteva propuneri care uşor, uşor au condus către evenimentul din iulie. Totul a pornit de la acele lucruri pe care un tânăr care vrea să scrie trebuie să le găsească, am vrut să uşurez căutările celor care scriu. Urmările sper să fie în zece ani, zece cărţi de poezie bună care să ne facă să fim fericiţi şi mândri de acest proiect.
Urmează să publici în curând un nou volum de poezie. Povesteşte-ne un pic despre acest nou proiect literar.
Lucrez la un volum de versuri, sper să îl public până la sfârşitul anului, cel mai important este să reuşesc să fac o promovare bună cărţii, tocmai pentru că, pentru mine, este foarte important să ajungă la cât mai mulţi oameni.
