La Editura Napoca Star a apărut volumul “Anonimul Gălăţean” de A. G. Secară. Scriitorul Andrei P. Velea a trimis pe adresa redacţiei AgenţiadeCarte.ro, în exclusivitate, o recenzie despre acest volum, pe care o redăm integral:
“În timp ce răsfoiam viaţa şi opera „Anonimului Gălăţean” (a.g.secară, editura Napoca Star, Cluj, 2011), mi-a venit în minte următoarea idee: „Poezia actuală nu mai poate fi muzică, pentru că şi-a propus să nu mai vrăjească. Este fie adevărată, crudă, chiar brutală, cinică, demistificatoare, fie meta-poezie, adică discurs (poetic) despre poezie. Poezia ca vrajă a cuvintelor, ca frumoasă minciună, a murit. Poetul e, mai degrabă, un ceas enervant, care te trezeşte dimineaţa la o oră nepotrivită”. Am postat această „zisă” de Facebook (va figura, probabil, pe coperta următoarei cărţi a lui a.g.secară). E o constatare pragmatică despre starea actuală a poeziei. Undeva în prefaţa cărţii mele de poeme „Gimnastul fără plămâni”, criticul (sau cronicarul, cum îşi spune din modestie) a.g.secară vorbea despre „despărţirea de o anumită poezie”. Eu aş spune chiar mai mult: „despărţirea de Poezie”. Şi nu mi se aplică doar mie, ci se aplică şi poetului a.g.secară – care ştie foarte bine că „Poezia” sau „o anumită poezie” a murit. Iar volumul de faţă o demonstrează cu prisosinţă. Dacă poemele datate in 2004 sau 1998 mai pot fi „categorisite” drept „Poezie” (încercare de…), ultimele poeme ale „anonimului gălăţean” sunt, mai degrabă, ceea ce numesc „meta-poezie” sau „discurs poetic despre poezie”.
Sintagma „poezia nu este” pare a fi „teza” sau punctul central al cărţii de faţă. Cu ea debutează primul capitol, intitulat „Despărţirea de nume”. Poezia nu este, ci devine. Autorul nu mai are încredere în poezia statică, eternă, pre-existentă. Preferă valsul hegelian. O îndoială tipic postmodernistă se strecoară printre rânduri. Este, dacă vreţi, caracterul „slab” al gândirii, aşa cum spunea Vattimo. Poetul nu mai are pretenţiile romanticilor, nu mai scrie „Poezie”, nu mai este trăsnit de „Inspiraţie” şi nu mai are acces la „Poem”. „Poezia nu este/ vreodată// poezia devine mereu/ altceva/ decât am bănui noi” (p.7). Mă gândesc că cei mai slabi de înger s-ar putea speria – ar putea fi de-a dreptul îngroziţi că o anumită formă a poezie a dispărut. Dar este ceva extraordinar, totuşi, la mijloc: poezia se reinventează pe sine. Poezia nu a murit, ci doar o anumită formă a ei a devenit desuetă. Aici este „meta-poetul”: „metafizic vorbind”, ne spune, „poezia nu este”, iar noi „nu vom fi niciodată/ poezie”. „Dar cum să-i spui poeziei că nu o mai iubeşti,/ cum să o părăseşti fără să ştie?// când tu eşti de atâta vreme în stomacul balenei roz” (p.22)
Totul este diluat, difuz, scurs (ca în Dali): „cei care iubeau/ i-au întâlnit pe cei care credeau/ că iubeau […] orice concert care începe/ nu se mai termină […] cei ce iubesc/ îşi uită instantaneu iubirea/ şi numele”. Peste toate, „tristeţea îşi taie o felie/ mare de tort […] o aruncă bucuriei/ în ochii ei mari/ care plâng totdeauna cu oameni”. Pentru ca, la final, „oamenii, ca mai întotdeauna/ neştiind prea bine de ce,/ aplaudă” (p.8-10)
Poezia nu este deoarece nu mai există principii: „dumnezeu”este alcătuit „din nasturi/ un idol de frişcă”, iar poemele nu sunt altceva decât „strigăte/ de căutare// a numelui/ a numelor/ care suntem”. Totuşi, „este un tort sacru deoarece se ascunde în el însuşi dumnezeu” (p.11-12). Apoi uitarea se aşterne, izbăvitoare: „este un semn să mă opresc/ să mă uit/ să-mi uit numele/ de care se şterg pe mâini/ prietenii vechi/ care nu mai ştiu ce înseamnă prietenia” (p.16).
Registrul de imagini este unul al copilăriei – cu imagini infantile, puternice, alături de meditaţii profunde: „balena roz îl înghite pe iona” (p.16), „dumnezeu din nasturi/ un idol din frişcă” (p.12), „domnişoara pingui” care „nu crede/ în domnişoara de fistic” (p.11), „inimile ca nişte prăjituri neînsiropate” (p.9) sau „stelele au început vânătoarea/ pisicilor poznaşe” (p.21). Pisici, care, dacă tot veni vorba de ele, apar şi în moto-ul cărţii, într-un citat din T.S.Eliot.
Totuşi, chiar dacă atmosfera este una de „basm filosofic”, există „înţepături”, „trimiteri”, la lumea cotidiană: „desigur, un melc ţopăind/ precum un iepure/ nu este ceva obişnuit/ într-o ţară care nu este nici normală/ dar nici a minunilor” (p.19) Tot aici ar putea fi incluse şi următoarele versuri: „falsă baladă a inocenţei/ care a turbat muşcată de un câine simpatic” (p.21). Câinele este simpatic, iar noi „trebuie să ne adunăm, să ne concentrăm/ să renunţăm/ să privim poezia/ mai detaşaţi/ să nu uităm că noi nu vom fi niciodată/ poezie/ în adevăratul şi adâncul sens al înţelesului/ deşertăciunii din noi” (p.22)
De unde, deci, „despărţirea de nume”? Iată de unde: poezia este un „strigăt de căutare a numelor”, „numele suntem noi”, dar, „metafizic vorbind”, „poezia nu este”.
Al doilea capitol poartă titlul „Dincolo de îngrămădeala din dicţionarele nedeschise”. Aceeaşi îndoială de poeme, de cuvinte: „eu/ care n-am dresat mai mult de un poem/ cuvintele/ le-am iubit prea mult/ nu le-am jignit respectându-le/ în sălbăticia lor” (p.23). Totuşi, acelea cuvinte „m-au închis în viaţa mea”, aşa că devine „prea târziu să mai cred/ că între mine şi cuvinte/ va mai fi o istorie/ cât o iubire” (p.24). Închis de către cuvinte în propria viaţă, autorul se simte condamnat la o iubire imposibilă. Până la urmă putea să-şi inhibe puţin respectul: chiar şi jignite, probabil, cuvintele ar fi reacţionat la fel… Sau poate că autorul ar fi „obţinut” mai multe…
Unul dintre poemele care mi-au plăcut cel mai mult din această carte este cel de la pagina 26: „amintire unu: fără nicio iluzie din partea groparului care a uitat să-ţi scoată din ţărnă piciorul stâng”. Îl găsesc drept un exemplu excelent despre cum poetizează şi meta-poetizează a.g.secară. Iată poezia: „când aproape totul se terminase/ (o) ea mi-a povestit despre un viol/ pe un mormânt din cimitirul/ eternitatea// şi-atunci am înţeles că/ punea primul pumn de ţărână/ pe mormântul poveştii noastre”. Se putea pune punct aici si era o poezie „frumoasă”! Dar nu – intervine meta-poetul cu următoarea „precizare” ironică (cel puţin la fel de reuşită în plan metaforic, opusă ca încărcătură primei părţi): „povestea/ iar nu iubire noastră// (iubirile adevărate sunt, ca să fiu iarăşi banal,// nemuritoare)”.
Un alt exemplu foarte reuşit găsim la pagina 28: „amintire şi mai recentă”. Aici a.g.secară se apropie de acea formă a poeziei despre care spuneam că este „adevărată, crudă”: „în microbuzul ce alerga/ spre galaţi pe unul din locurile din spate/ o tânără nici frumoasă, nici urâtă/ tunsă scurt/ ţinând în braţe un bebeluş căruia nu-i vedeam faţa […] privea şi zâmbea oarecum/ trist […] copilul ei era urât foarte urât/ cu faţa mutilată”. Aşa că, ne spune poetul, „am înţeles mai multe/ (nu de ce trebuie să călătoreşti uneori în picioare) […] dumnezeu este bun într-adevăr”. Ultimul vers „[dumnezeu] poate fi atât de dur” trebuie să lipsească (sunt sigur că a.g.secară o va face la următoarea ediţie a „anonimului gălăţean”).
Prea multe laude… Chiar dacă este o carte bună, mai întâlnim şi „scăpări”. Spre exemplu, nu sunt de acord cu poemul de la pagina 30: „poeme cu soţ 1. (fără a fi cel dintâi)”. Mi se pare un poem „jucat”, „nesincer” – ca o „mască”: „acum ştiu de ce nu mă simt bine/ (de cele mai multe ori) când sunt cu scriitorii/ şi publicul lor// doar în faţa foii albe/ (şi/sau a monitorului)/ pot să mă găsesc/ ca pe un vechi prieten/ şi să stau de vorbă ca la o cafea/ cu o iubită pe care am ucis-o/ într-o pădure de poem/ într-un râu de cuvânt/ într-o imagine indescriptibilă/ într-o aripă de înger/ bătând prieteneşte pe umăr amintirea unui zeu”. Este un poem fals şi care intră în contradicţie cu filozofiile de mai sus. Are, totuşi, o circumstanţă atenuantă: e datat „7 mai 2005”. Poate că atunci a.g.secară se regăsea în poeme… Astăzi are un adevărat război: se desparte chiar şi de numele lui în acest conflict! Câteva pagini mai încolo, poetul se contrazice drastic: „poezia nu este despre mine” (p.45)
În cel de-al treilea capitol, „Din anul 2000… când mai eram copii”, autorul îşi permite să se joace cu imaginile şu cuvintele. Îşi ia o scurtă pauză de la războiul declarat „Poeziei”. Iată un exemplu: „fără fără (mituri)” (p.41) – „hai găseşte-mă sub fructe de aur/ zburând în sâmburii lor iubităune/ zăpăcit/ în oase-nfipt de lupta cu orgoliul smintit/ răpindu-te tandru pe sub carpeni de staniol// caută-te suflet în ciocolata nopţii/ mânjindu-ne până la cuvinte”. Până la urmă şi spartanii din „300” aveau momentele lor de tandreţe…
În cel de-al patrulea capitol, „Cetăţi, femei şi (false) nostalgii”, facem, în cele din urmă, cunoştinţă cu „Anonimul gălăţean”. Ta-da! Sub un moto promiţător, revine în forţă „războiul cu Poezia”: „ca un cavaler templier înviat/ din toate cuvintele/ torturat/ de toate cuvintele/ de parcă ar fi uitat/ un singur cuvânt// ierusalim” (p.44). Afirmaţiile sunt scurte, tranşante, ca declaraţiile de război: „poezia nu este despre mine” sau „sunt poeme care nu te vor” (p.45). Metaforele sunt dure, puternice: „mă-ntorc […] la acele cuvinte (ca nişte) muşte/ zburând mai repede decât/ metaforele de aur ale cântecelor/ din ceruri” sau „ceruri// unde nu se face parada poeziei/ unde carnavalul cuvintelor e absurd/ şi dincolo de legi” (p.46) „Anonimul gălăţean aşternea tăcerea/ în faţa cuvintelor/ care se sfiau/ să mai înainteze ori să se întoarcă// se scriau acolo pe ele” – iată câtă putere deţine un „Anonim” de Galaţi. Atenţie! – a nu se încurca cu oraşul de provincie din sud-estul României, cu o populaţie de aproximativ 300.000 de persoane, port la Dunăre. Ah, nu! E vorba, pesemne, de o proiecţie celestă a acestui oraş monoindustrial, plin ochi de câini maidanezi şi găuri (metafizice) în asfalt! Probabil că e vorba de acelaşi oraş (a se citi: aceeaşi sublimă proiecţie) pe străzile căruia (căreia) „Maşina de poetizat” (din volumul „Hotel în Atlantida”) îşi disputa supremaţia în dauna autorului (cel care semnează rândurile de faţă). Înţelegem că a.g.secară s-a despărţit de numele lui şi înţelegem faptul că un „anonim gălăţean” îşi face loc în sfântul război cu „Poezia”. Mai multe lămuriri într-un viitor volum! (ştiu asta „pe surse”!)
Şi iată-ne ajunşi la ultimul capitol al cărţii de faţă: „Schitul din Cişmigiu zburător. Alte geografii sentimentale”. Aici a.g.secară a strâns câteva poeme mai vechi, scrise prin 2004-2005. Primul dintre ele, „fresca1: dansam prin cişmigiu”, e scris după „luna de miere” care a durat „5 zile”: „porumbeii nu credeau în lacrimile mele de fericire/ gângureau a misterul lor de nepătruns/ şi noi dansam în aerul tare ca marmura/ al dimineţii târzii în care zâmbetul tău sculpta/ entorsa binestării mele”. Pe atunci a.g.secară nu era în război cu „Poezia”…
Voi încheia cu un vers „de prin 2005”: „pentru poeţi primul canon e să se lepede de metaforă” (p.68). Sau de nume… Cronicarul de la revista „Dunărea de Jos” ne lămureşte în ultima pagină ce a urmărit prin această carte: „substanţa volumului are însă rădăcini multiple: de la revoltă, da, dar nu ideologico-literară, de la poveşti de iubire ş.a. şi se ajunge la dorinţa de armonie, căutarea acesteia şi, implicit, la iluzia purităţii şi efemeritatea florii de cireş a candorii…” Sau a balenei roz cu dantele…”
Andrei Velea
